Despre bucuriile (încă) simple

Acum câteva săptămâni, la recomandarea lui Gabriel Liiceanu am cumpărat cartea de debut a lui Constantin Noica, “Mathesis sau bucuriile simple”, în ediția princeps, din 1934, de la un anticariat de lângă Universitate. Nu mă pricep la filozofie, nu sunt un cunoscător al lui Noica, așa că, deși el denumește bucuriile pe care le descrie ca fiind simple, pentru mine nu a fost deloc o lectură simplu de parcurs, de înțeles sau de acceptat.

În aceeași perioadă în care citeam cartea, lucram la crearea blogului, în care plănuiam să includ o secțiune în care să postez fragmente – din ceea ce citesc – care lasă asupra mea o amprentă aparte. Mi se întâmplă destul de frecvent să dau peste pasaje care fie mă pun pe gânduri, fie mă luminează într-un loc în care căutam lumina de mult, fie îmi confirmă o credință, fie mi-o pun sub semnul întrebării, fie îmi plac pur și simplu pentru că redau un gând frumos, bine articulat. Mi-am dorit să prelungesc viața și efectul acestor pasaje propunându-le și altora.

Într-una din serile trecute, în timp ce introduceam în laptop unul dintre pasajele care m-au marcat din cartea lui Noica, au venit lângă mine cei doi băieți ai mei, Andrei de 12 ani și Mihai de 11. M-au intrebat: “Scrii la blog?” Am zis “da, într-un fel. Scriu nu un text al meu, ci un paragraf care mi-a plăcut foarte mult, dintr-o carte pe care o citesc, și pe care vreau să-l pun pe blog.”. “Cum adică?” m-a întrebat unul dintre ei. Și, ca să lămurim lucrurile, le-am arătat primul fragment pe care îl introdusesem, de la pagina 25. El zicea așa:

“Alături de noi, în lume, sunt lucruri multe, însuflețite și neînsuflețite. Ele nu văd și nu înțeleg. Dar dacă într’o zi ar înțelege, cu siguranță ar râde puțin de noi. Iar dincolo de lume stă un zeu vesel, care înțelege cu adevărat lucrurile și râde cu adevărat.”

Iar apoi le-am explicat interpretarea mea. Dintre mai multe înțelesuri posibile, l-am ales pentru ei pe acela în care Noica ne îndeamnă să nu ne mai luăm așa în serios, să nu mai fim așa încruntați și încrâncenați, ca și cum greutatea lumii ar sta tot timpul pe umerii fiecăruia dintre noi. ‘Să fim așa, mai veseli, ca voi” și m-am uitat la ei zâmbind. Să ne trăim viața un pic mai relaxat, ca să ne putem bucura de ea.

Cel mic a zis: “Super tare!”. Cel mare s-a uitat la mine cu o lumină în privire și a exclamat: “Îl vreau status pe mess!” Nu știu cum mi-ar descrie ei fața, dar mie mi-e foarte greu, pentru că îmi căzuse complet.
Cum eu n-am mess, i-am trimis textul pe email ca să și-l pună status. Iar statusul meu interior a ramas într-un extaz dubitativ tot restul serii. Cum se produsese scurtcircuitul acesta neverosimil între un text al lui Noica și entuziasmul unui copil de 12 ani? Ce a fost atât de simplu încât m-a luat cu totul prin surprindere?

Și atunci m-am gândit la lumea care-i înconjoară, care mă înconjoară. Pesemne că lumea asta pune o presiune teribilă pe ei să se ia prematur foarte în serios, excesiv de în serios, dacă o invitație la o naturalețe reconfortantă i-a marcat atât de pregnant.

Poate că ce văd ei pe stradă, la școală, la televizor e o lume despre care noi nu mai ne dăm seama cât e de lipsită de viață veritabilă, de bucuria vieții în sensurile ei simple și curate. Poate că, până la urmă, îi afectează și pe ei cumva avalanșa de talk-show-uri, știri, articole și declarații vituperante, în care derizoriul, grotescul, înjurătura, scrâșnirea, răstirea și impostura arogantă compun lumea dintre noi. Pentru că, de multe ori, când stăm în fața televizorului, aceea e lumea dintre noi, în acel moment.

Cred că oamenii se nasc să fie veseli. Nu văd alt motiv pentru care suntem înzestrați cu darul de a zâmbi. Și totuși, în România, o specie aparte tinde să preia poziția dominantă și majoritară – homo rictus. Îl vezi în prime-time, în ziare, în trafic, la biserică, la ghișeu, la catedră, la spital, de multe ori și la bal.

E greu să creezi lucruri de adevărată valoare în preajma lui homo rictus. Nu-ți vine. Pentru că nu te poți bucura de ce ai creat și nu-i poți bucura nici pe alții. E nevoie de starea de bună dispoziție, de buna așezare între cei din jur, ca să poți fi bun în ce ești sau în ce faci.

Or, starea asta pare că începe să aibă nevoie de protecție specială. Trebuie păstrată precum aerul curat sau apa curată. Nu mai rezistă natural, de una singură. Trebuie să o ferim, în mod programatic, de asaltul urâtului, al proastei dispoziții și al proastei creșteri.

Devine complicat să ne trăim bucuriile simple. Ceva tinde să lipsească din ce în ce mai mult din spațiul public românesc. Firescul. 

După Iliescu, Constantinescu și Băsescu, aș vrea să-l votez pe Firescu președinte.