Insule de neromâni

Azi am văzut în Gândul un titlu de articol despre insule grecești unde nu te lovești la tot pasul de români. Întâi m-a frapat, apoi mi-am dat seama că subiectul mă interesează, apoi am resimțit o oarecare remușcare. Cum am ajuns în situația să ne dorim să stăm cât mai departe posibil de conaționalii noștri?
Cât de tare trebuie să ne desconsiderăm concetățenii dacă, pentru mulți dintre noi, a devenit un scop esențial să îi vedem cât mai rar sau deloc, dacă s-ar putea? Ce s-a stricat atât de iremediabil în textura acestui popor de ne e rușine cu el?

Dacă e ceva ce mie mi-a atras în primul rând atenția la mulți români pe care i-am întâlnit în călătoriile în străinătate, prin hoteluri, aeroporturi sau avioane, e lipsa de bun simț. Practic, lipsa bunului simț al spațiului public.
Se purtau în spațiul public de parcă ar fi fost singuri: se strigau cât îi țineau corzile vocale, se băgau în față, se îmbranceau între ei și îi imbrânceau și pe alții, plescăiau, se scobeau în toate orificiile aflate la vedere, într-un cuvânt se comportau ca și cum nimeni altcineva nu mai exista și nu ar fi putut fi deranjat de gesturile lor. În totală contradicție cu oamenii locului – mai pe toate meridianele pe care am călătorit – care tratează spațiul public și pe cei aflați acolo cu un respect care ar trebui să oblige orice om civilizat la reciprocitate.

Problema cea ma dificilă cu lipsa asta de bun simț e că nu poate fi auto-depistată. Nici o persoană lipsită de bun simț nu se poate uita în oglindă și recunoaște că e nesimțită. Ai nevoie de bun simț ca să iți dai seama când nu-l ai.

Și atunci de unde și cum să apară o soluție, alta decât depărtarea maximă de problemă?