Insule de neromâni
Azi am văzut în Gândul un titlu de articol despre insule grecești unde nu te lovești la tot pasul de români. Întâi m-a frapat, apoi mi-am dat seama că subiectul mă interesează, apoi am resimțit o oarecare remușcare. Cum am ajuns în situația să ne dorim să stăm cât mai departe posibil de conaționalii noștri?
Cât de tare trebuie să ne desconsiderăm concetățenii dacă, pentru mulți dintre noi, a devenit un scop esențial să îi vedem cât mai rar sau deloc, dacă s-ar putea? Ce s-a stricat atât de iremediabil în textura acestui popor de ne e rușine cu el?
Dacă e ceva ce mie mi-a atras în primul rând atenția la mulți români pe care i-am întâlnit în călătoriile în străinătate, prin hoteluri, aeroporturi sau avioane, e lipsa de bun simț. Practic, lipsa bunului simț al spațiului public.
Se purtau în spațiul public de parcă ar fi fost singuri: se strigau cât îi țineau corzile vocale, se băgau în față, se îmbranceau între ei și îi imbrânceau și pe alții, plescăiau, se scobeau în toate orificiile aflate la vedere, într-un cuvânt se comportau ca și cum nimeni altcineva nu mai exista și nu ar fi putut fi deranjat de gesturile lor. În totală contradicție cu oamenii locului – mai pe toate meridianele pe care am călătorit – care tratează spațiul public și pe cei aflați acolo cu un respect care ar trebui să oblige orice om civilizat la reciprocitate.
Problema cea ma dificilă cu lipsa asta de bun simț e că nu poate fi auto-depistată. Nici o persoană lipsită de bun simț nu se poate uita în oglindă și recunoaște că e nesimțită. Ai nevoie de bun simț ca să iți dai seama când nu-l ai.
Și atunci de unde și cum să apară o soluție, alta decât depărtarea maximă de problemă?
2009, mai 22 @ 0:37
„De unde nu este, nu ai ce cere!”
Eu cred că această problemă dacă o putem numi aşa se datorează în mare parte îmbogăţirii unora fără muncă şi foarte repede, ceea ce nu s-a întâmplat şi cu bunul simţ, care nu a crescut odată cu avearea şi posibilitatea de a ieşi în lume.
Trebuie să fim mândri că suntem români, dar totuşi ajungem să ascundem asta…
2009, mai 22 @ 0:48
Solutia consta in educatie. O persoana care se comporta asa (tipa, se scarpina in spatiul public, se imbranceste) e foarte posibil sa nu fie macar constienta de comportamentul sau. Datorita spiritului de turma, a deprins aceste apucaturi de la alti conationali, si acum reprezinta o stare de normalitate.
Intrebarea pe care o am, ar fi: te afisezi ca un roman, pentru a arata si celorlalti ca sunt si persoane bine crescute ce reprezinta spatiul carpato-danubiano-pontic (cum frumos il numeam la geografie), sau te ascunzi, din dorinta de a nu fi asociat cu comportamentul altor reprezentanti ai florei si faunei mioritice?
2009, mai 22 @ 8:39
O doamne, cat ma regasesc in articolul asta! Mi-e rusine cand dau de romani prin strainatate. Mi-e rusine de rusinea lor inexistenta. Ii recunosc dupa gesturi si ras, de la distanta. Poate ca asa suntem noi, avem o gena comuna a lipsei bunului simt. Poate ca nivelul de trai, mereu scazut, ne limiteaza si spiritual/civic. Sper sa aflam, odata si odata…
2009, mai 22 @ 13:34
Dan are dreptate, spiritul de turma nu poate fi contracarat, poate fi in schimb folosit.
Exemple pozitive, exemple multe si bune… 🙂
Sunt foarte multi oameni buni in tara asta… daca ar deveni mai vizibili poate s-ar schimba mai multi in jurul lor.
Baietii buni trebuie sa se organizeze, sa stie unii de altii pentru a se putea ajuta unii pe altii.
Baietii rai, coruptii si lichelele, se cunosc si, intr-o maniera ciudata, colaboreaza pentru a mentine un status quo ce le este benefic.
Baietii buni sunt inecati intr-o mare de anonimitat.
Ar trebui formata Asociatia Baietilor Buni. 🙂
2009, mai 22 @ 14:49
Si totusi datoria noastra de cate ori intram in contact cu o persoana de alta nationalitate este sa fim cat putem de prietenosi, onesti, manierati, sa ne comportam ca niste oameni de onoare. Sa incercam sa facem cinste tarii noastre intr-un ultim ceas si sa spalam intr-o oarecare masura rusinea facuta de concentatenii nostri grobieni! Evitam intr-o perioada orice fel de contact cu straini de teama prejudecatilor de genul: tiganca, putana, escroaca, falsificatoare de carduri, mancatoare de lebede, dar am ajuns la concluzia ca si intr-o socializare aparent ostila, in urma unei conduite decente si a unei comunicari placute, imaginea lasata nu mai este una atat de negativa.
2009, iunie 1 @ 15:22
Opus a ceea ce credeam si afirmam cu tarie in liceu si facultate, nu prea mai am cum sa fiu acum mandru ca sunt roman. Dar nici nu imi e rusine.
Si cred ca e de datoria noastra, a „baietilor buni” sa dam contraexemple celor de peste hotare. Eu unul nu m-am ascuns niciodata. Pe oricine ai in fata, e imposibil sa nu gasesti un aspect placut cu care sa il impresionezi: geografie, istorie, sportivi, matematicieni, fizicieni, sexul frumos.
Va fi o lupta grea – lipsa bunului simt e mult mai stridenta decat prezenta acestuia – vizual, auditiv, olfactiv. Dar cred ca o putem castiga daca o incepem de aici, din tara. In asteptarea inaspririi (si aplicarii 🙁 )pedepselor pentru lipsa de bun simt, imi mustrez prietenii (am si eu propriul meu fin observator cand mai calc pe alaturi) si, pe cat posibil, si pe ceilalti „participanti la trafic”.
Am mai incercat sa fiu exagerat de evident atunci cand fac ceva ce altii de pe langa mine nu fac, cu riscul de a deveni caraghios. De cele mai multe ori am fost caraghios. Dar cine stie …