BucurEști

Am petrecut o săptămână la Amsterdam. După o pauză de câțiva ani, am regăsit orașul ușor schimbat. Mi-a atras în primul rând atenția faptul că acum e un oraș branduit. “I amsterdam” e peste tot.

Și e peste tot într-un fel inventiv, creativ, prietenos. E menit să creeze o identitate pentru o capitală în care jumătate din populație nu e născută în Olanda. Diversitatea îmbracă, practic, orice forme, după cum ilustra foarte sugestiv și tabloul care trona, pe un perete întreg, în salonul de mic dejun al hotelului în care am stat.

E cu totul remarcabil felul în care Amsterdamul transformă toată aceasta diversitate comunitară într-o libertate individuală cum puține orașe din lume au. Lejeritatea cu care fiecare îl acceptă pe celălalt în alteritatea lui, cu obiceiurile, plăcerile și condiționările lui, e surprinzătoare pentru cineva venit dintr-o cultură a observației critice, mereu intransigentă cu altul, mereu indulgentă cu sine.

Nu știu cât mai rezistă în Amsterdam din stilul de viață tradițional olandez și cât au preluat emigranții din el, însă am văzut un obicei pe care l-a adoptat marea majoritate – mersul pe bicicletă. A fost prima dată când am experimentat o “rush hour” pe biciclete, la finalul zilei de lucru. Venind dintr-o capitală în care trebuie să te ferești de mașini și de noroi, nu mi-a fost ușor să mă feresc de biciclete. Dincolo însă de inadecvarea mea la el, peisajul e reconfortant.

Cel puțin la fel de reconfortant e și traiul într-o societate care nu e obsedată de status. Multele biciclete, ca și mai puținele mașini, sunt mai degrabă modeste, funcționale, decente. E probabil și unul dintre motivele pentru care oamenii care merg cu ele îți zâmbesc când îți întâlnesc privirea. N-au nimic de demonstrat și de apărat. Vor doar să circule și să trăiască civilizat. Mi-a plăcut atât de mult încât sunt din ce în ce mai aproape să risc mersul pe o bicicletă olandeză și la București.