The Questionner

(articol apărut în numărul 145 al revistei Cariere)
De curând am văzut filmul “The Reader”. Dincolo de subiectul și succesul lui, altceva mi-a atras atenția în mod particular. E un profesor de drept în film care reprezintă un tip de educator pe care l-am căutat și apreciat toată viața. Profesorul care pune întrebări mult mai des decât dă răspunsuri. Profesorul care pune întrebări nu doar despre materia pe care o predă, ci mai ales despre sistemul de gândire și de valori al studentului. Profesorul care încearcă să afle cum înțelege studentul lumea și viața, ca să afle cum îl poate ajuta să integreze un domeniu de studiu sau o carieră în ea. Profesorul care, dincolo de reacțiile studentului, e interesat de motivațiile lui.

Așa ceva eu am întâlnit foarte rar. Mult mai des întâlnesc oameni care au concluziile la ei și care nu pierd nicio ocazie să le împrăștie în jur, de-a gata, pe aproape orice subiect se ivește în cale. Am fost așa, am crescut așa, știu cum e. Am vrut să mă schimb și într-o măsură am reușit. Acum mă pot bucura de bogăția interioară a celor din jurul meu. Exercițiul punerii de sine în dubiu nu e ușor deloc. Exercițiul punerii celuilalt înainte e încă și mai greu. Dar merită.

Un astfel de efort e contra-cultural. Suntem educați să avem certitudini, să avem dreptate, să avem prioritate. Nu suntem educați să fim curioși. Autentic curioși. Să avem minima curiozitate dacă nu cumva, altcineva are o opinie, o informație, un fel de-a privi lucrurile cu care am putea construi ceva mult mai bun sau mai frumos decât cu propriile noastre certitudini imuabile. Adică să pășim din cerc în spirală.

Pasul în afară sau în sus mai e greu și din alt motiv. Nu prea îmi vine să pun întrebări dacă cel mai mult îmi place să mă aud vorbind. Când pun o intrebare la care aștept un răspuns, trebuie nu doar să tac din gură, trebuie să tac și din cap. Adică să nu vorbesc cu mine și să nu îmi pregătesc ce voi spune când cel din fața mea va termina de vorbit. Eu am asistat în câteva rânduri la astfel de dialoguri aproape hazlii, în care fiecare profita de vorbirea celuilalt ca să-și compună în minte exclusiv continuarea propriei fraze sau idei. Stilistic, un dialog al surzilor. Practic, o inutilă pierdere de timp. Interacțiuni care încep de nicăieri și se termină tot acolo.

Ca să dau viață unei relații, profesionale sau personale, e nevoie să o încarc și cu dorința de a afla, nu doar cu aceea de a fi aflat.
Relația cu un superior (fie el profesor, manager sau mentor) e una dintre cele mai importante din viața cuiva. Poți învăța de frica cuiva dar mult mai bine poți să înveți de dragul cuiva, de dragul curiozității lui despre tine.

E greu să înlocuim tentația de a răspunde cu obiceiul de a întreba. Însă o întreagă lume, altminteri de neatins, se deschide dacă reușim. Lumea tuturor posibilităților pe care întrebările le deschid iar răspunsurile le omit.

Unde am fi ajuns oare, fiecare dintre noi, dacă cineva, la momentul potrivit, ne-ar fi pus niște întrebări în loc să ne dea niște răspunsuri? Ca sa putem afla răspunsurile noastre în loc de răspunsurile altora.