Am o propunere

(Articol apărut în numărul din 7 iulie al Revistei 22)
M-am tot gândit cum s-ar putea crea un sistem în care administrația centrală să poată beneficia de expertiza mediului privat corporatist în chestiuni de management, eficiență și organizare, fără a fi obligată la depolitizare. Și am imaginat o soluție în care toată lumea să aibă de câștigat, fiecare parte contribuind cu ceva. Prin părți înțeleg pe de o parte managerii privați competenți, pe de cealaltă miniștrii și alți lideri politici. Nu în ultimul rând, mă aștept să avem de câștigat și noi, cei care ar trebui să ne bucurăm de rezultatele cooperării eficiente între cele două, azi, tabere.

Contextul managerial și politic românesc seamănă foarte puțin cu cel european. Întotdeauna i-am invidiat pe partenerii mei de afaceri europeni care îmi povesteau cu relaxare și optimism despre bunele lor relații de colaborare cu lideri politici din țările lor, despre succesul multor inițiative private preluate și puse în practică de structurile politice și administrative. Aveau canale de comunicare deschise, disponibile și eficace. Iar aceste canale nu erau mijlocite sistematic de comisioane, șpăgi sau alte atenții. Nu înseamna că ele nu existau, dar erau mai degrabă excepția decât regula. Cheia era interesul public comun.

La noi lucrurile stau diferit. Managerii au, în genere, o părere proastă despre capabilitățile de performanță ale sistemului public iar funcționarii și oamenii politici – cel puțin cei cu care eu am stat de vorbă – sunt de părere că mecanismele care generează eficiență și performanță în mediul privat nu pot fi puse în aplicare în structurile statului din cauza ingerințelor politice și a lipsei de motivație a oamenilor din sistem.

Propunerea mea e următoarea: cele 4 partide importante din România (PD-L, PSD, PNL și UDMR) să facă o înțelegere pe 4 ani în care să cedeze un minister, oricare, unei echipe de management apolitice, cu dovedite performanțe financiare și organizatorice în mediul privat corporatist. Această echipă să elaboreze și să propună conducerilor celor 4 partide un plan de eficientizare a activității ministerului, cu etape, resurse, obiective și criterii de măsurare pentru cei 4 ani. Odată strategia agreată, echipa să poată primi garanția conducerii operaționale pentru întreaga perioadă, cu respectarea criteriilor de performanță, indiferent de schimbările politice sau administrative.

Acest minister ar trebui să asigure, pe lângă funcționarea lui normală, și o resursă de bune practici pe care fiecare dintre ministerele politice să le poată prelua și adapta activității specifice. Cel mai frecvent răspuns pe care, în România, îl primește cineva care încercă să propuna o soluție nouă e că nu se poate. Motivele abundă. Părem mult mai imaginativi în a găsi motive pentru care ceva nu se poate decât în a găsi mijloace să se poată.

Un aranjament de genul celui propus ar permite miniștrilor și establishment-ului politic să preia în propriile structuri politice si administrative doar acele mecanisme, proceduri si instrumente de organizare care au trecut testul punerii în practică, care deja au dat rezultate. Iar procesul poate fi progresiv; nu trebuie să așteptăm 4 ani, bunele practici pot fi preluate pe măsură ce devin viabile, de către oricare dintre partide.

Problema recompensei financiare pentru echipa de management a ministerului-pilot mi se pare secundară. Există acum în România un număr suficient de manageri foarte buni, fie încă activi, fie retrași în postura de acționari și investitori, al căror venit nu mai depinde de un job anume. Sunt convins că mulți dintre ei – pe câțiva chiar îi cunosc – ar fi dispuși să se înhame la un astfel de proiect pentru motivații mai înalte decât cele financiare.

Dacă am putea trece cumva de suspiciunile reciproce care ne viciază atât comunicarea cât și relațiile, poate am putea să învățăm să ne bucurăm împreuna de ce știe fiecare să facă cel mai bine. Am putea să ne acordam o minimă încredere și să ne ajutăm să construim pe ea o societate în care elita managerială și cea politică aleg cooperarea în locul conflictului sau al ignorării și dau un exemplu pozitiv, de apreciat și de urmat.