Ca și plecat

Vineri plec în concediu. Mi-e foarte dor de relaxare în normalitate. Mă pregătesc de tranziție de luni, de când n-am mai deschis televizorul. Și n-o să-l deschid până plec. M-am apucat să citesc frenetic, așa cum fac doar în concedii. Cu plăcere, cu patos, pâna mă transfer tot în carte. Mă fac mai bun și apoi mă întorc așa în lumea reală. De aceea o fac mai mult în concedii, pentru că acolo, lumea reală mi se potrivește așa. Aici, lumea reală mă cam dă cu capul de pereți.

Am mai ajuns un pic în concediu și cu ajutorul unui prieten. În concediul lui, pentru că tocmai ce s-a întors dintr-un periplu cultural în Toscana. Și, vreme de aproape o oră, m-a luat cu el printre minunățiile pe care le-a vizitat. Mi-a povestit cu nostalgie cât de mult l-a impresionat, dincolo de interioare, frumusețea locurilor publice din Italia, și cât de mult l-au mâhnit graffiti-urile de pe zidurile unei clădiri de secol 14. Dar cum a rămas, până la urmă, cu decizia de a se reîntoarce acolo pentru a vedea tot ce n-a apucat să vadă acum, din cauza timpului prea scurt.

Asta mi se întâmplă prea rar în ultima vreme – să mă întâlnesc cu prieteni și să povestim de lucruri frumoase, care stârnesc și bucură imaginația. Într-un fel, am noroc cu blogul ăsta. Mai nou, când mă întâlnesc întâmplător cu prieteni, îmi zic că au citit cutare articol de aici, că a fost interesant, că așa s-au gandit și ei și că poate facem ceva despre subiect. Iar eu mă bucur, că nu sunt singur în căutările mele și că oameni la care țin și oameni pe care nu îi cunosc mai au timp și de altceva în afară de treburile presante ale fiecărei zile. Și că mă primesc cu gândurile mele printre ale lor și ne e bine. În felul ăsta mai uit și eu de treburile mele presante.

Mi-am propus să scriu și din concediu, poate ajut și eu pe cineva, cum m-a ajutat prietenul meu, să mai evadeze un pic din strânsoarea României de azi, spre zări mai primitoare, mai liniștite, mai împăcate cu ele însele și cu cei din jur.