Din curiozitate
Mă întreb de ceva vreme cum să insuflu mai multă curiozitate copiilor mei. Mă refer mai mult la curiozitatea practică. Mi-e un pic peste mână să despic conceptul dar n-am încotro. Eu mi-am construit lumea din jurul meu, limitele ei și limitele mele în ea, experimentând practic tot ce am vrut să aflu, să cunosc – oameni, sporturi, locuri, lucruri etc.
Pentru mine, viața merită trăită în primul rând din curiozitate.
Acum, băieții mei își satsifac toate aceste curiozități cu predilecție în spațiul virtual – au prieteni pe mess pe care nu i-au întâlnit niciodată, învață teoretic scheme de skateboarding de pe YouTube, văd orice loc din lume pe Google Earth și află tot ce au nevoie de pe Wikipedia. Iar eu nu sunt nemulțumit de asta, ci mai degrabă preocupat că asta tinde să devină tot în lumea pe care ei și-o construiesc.
E un subiect care mă frământă și la care caut o soluție. Mi se pare că au vârsta potrivită (11 și 12 ani) la care să se deschidă către lumea reală și să lase lumea să intre în ei. Aș vrea să le pot fi îndrumătorul pe care mi l-aș fi dorit când eram ca ei, și nu mi-e clar de unde să încep și încotro să le propun un drum care să-i motiveze, pe care să-l poată simți și al lor.
Recent am învățat de la Cristi Lupșa un lucru important – o sursă consistentă de optimism sunt poveștile. Poveștile bune, povestite bine. Pentru asta, cred că ai nevoie de două capete de pod: experiențele care să merite povestite și cuvintele potrivite cu care să le dai viață. În mintea mea, ca să ajungă acolo, copiii mei ar avea nevoie, la vârsta lor, să trăiască lucruri pe pielea lor și să citească despre cum au trăit alții lucruri similare pe pielea lor. Îmi doresc copii optimiști. Cum să le stârnesc eu mai multă curiozitate și pentru experiențe și pentru lecturi?
Poveștile sunt și o bună sursă de relații. Creăm relații mai bune dacă avem ce povesti. În plus, avem amintiri mai frumoase și visăm mai frumos. Și unele și altele ne ajută să avem mai multă încredere în noi. Cel puțin în lumea așa cum am învățat-o eu.
Uneori, însă, mă gândesc că poate mă grăbesc. Alteori, că poate nu le-ar face bine să intru cu lumea mea peste a lor, că poate tendința tocmai asta e – vor trăi mai bine tocmai oamenii care vor fi mai bine adaptați la lumea virtuală și atunci n-aș face decât să-i inadecvez, în loc să-i ajut. Apoi refuz să cred că va fi așa. Apoi iar nu mai știu. Dar astea sunt gândurile mele, nu ale copiiilor mei. Le voi afla, poate, pe ale lor cand voi vorbi cu ei despre ele, în curând.
Deocamdata rămân un optimist curios și dubitativ.
2009, iulie 16 @ 10:44
Da, Cosmine, povestile sint o buna sursa, dar, in fapt, tot una secunda! Ele pot fi insa o buna cale de trecere si spre realitatea reala, ca sa spun asa. „Lumile” in care traim nu se exclud, sint dimensiuni care, laolalta, fac lumea, deci se completeaza, facind viata mai interesanta, mai palpitanta. O problema redutabila, discutata de psihologii israelieni si americani acum vreo 15 ani, dar pastrata in atentie, e aceea a instalarii dependentei exclusive fata de virtual. Sint mult de vorbit, poate reusim s-o facem vreodata, eventual in cursul acestei vieti!
2009, iulie 16 @ 14:04
@ Liviu
Pai vezi, pana si noi vorbim mai mult virtual in ultima vreme :). La problema dependentei sper sa nu ajung. Deocamdata imi pun problema cum sa mai echilibrez putin balanta. Profilactic. Iar dezechilibrul il resimt cel mai tare pe taramul curiozitatii. Copiii tind sa fie mult mai curiosi de lucurile aflate in lumea virtuala decat de cele din lumea reala.
2009, iulie 16 @ 11:08
Lumea virtuala te poate fura cu orele in fiecare zi si intr-adevar, face parte din viata noastra tot mai mult. Dar nu cred sau nu vreau sa cred ca asta va insemna viitorul pentru noi sau pentru copiii nostrii. Inca mai cred in interactiunea fizica dintre oameni si copii nu trebuie sa piarda acest lucru.
Si eu am un nepot de aproape 7 ani si mi-am propus, ca si tine, sa ii insuflu mai multa curiozitate. Am discutat si cu oameni cu multaaa experienta de viata (80 ani) despre cum pot pastra si antrena curiozitatea nepotului meu. Ce am putut sa aflu de la acest domn, a fost experienta lui de viata: a avut resurse, libertate si incredere. Resursele au fost de la parintii lui, care intotdeauna i-au raspuns la orice intrebare pana la tot felul de jocuri si un laborator de chimie la varsta de 12 ani.
Ce m-am gandit eu ca ii va mentine nepotului meu curiozitatea activa: diferite jocuri fizice (lego in special, cu care sa poata construi el tot felul de avioane, rachete etc), cat mai multe iesiri in aer liber (de la parc, la excursii si tabere), vacantele la bunici, la tara (departe de internet si de agitatia Bucurestiului) si un sport, doua (volei, inot – din toamna). Si cum ai zis si tu – discutii cu el.
Ma gandesc ca la 11, 12 ani ii poti scoate la o excursie cu cortul la munte de 2 zile, excursii pe plaiurile romanesti, muzee, teatru, circ. Cred ca vor invata multe daca vor cunoaste natura, locurile, oamenii. Sau efectiv intreaba-i pe ei ce le place sa faca. De multe ori nu internetul este raspunsul. Copiii sunt oameni care gandesc si au multe sa ne spuna. Doar sa ne alocam timp si sa ii consideram egali in discutie.
Si mai cred ca au un exemplu bun acasa. Va citesc blogul de cand l-ati lansat, am auzit numai lucruri frumoase despre dvs si sunt sigura ca va veti conecta la lumea copiilor dvs. Sa scrieti si pe blog ce experiente au dat rezultate bune :).
2009, iulie 16 @ 12:05
Buna ziua Cosmine
Spui ca baietii tai îşi satsifac majoritatea curiozităţilor cu predilecţie în spaţiul virtual. Am o idee!! Este vorba de un experiment. Intr-o zi intrerupe conexiunea de internet la calculatoarele lor (fara sa stie baietii, le spui ca este o defectiune de la firma care furnizeaza serviciul). Banuiesc ca o sa fie ingroziti la inceput, cel putin pana cand vii tu cu o idee mare: le propui baietilor sa-ti arate schemele de skateboarding de pe YouTube. Va luati fiecare skateboard si bineinteles echipament de protectie si „din curioztate” incercati sa puneti in practica teoria asimilata de pe you tube. Va fi ceva distractiv pentru ambele parti si poate baietii isi vor da seama ca real life poate fi mai distractiva decat statul in fata calculatorului.
PS : Daca, totusi, hotarati sa puneti in practica experimentul, va rog sa incepeti cu „scheme” mai usoare.
2009, iulie 16 @ 12:16
curiozitatea e naturala. ea este insa uneori stransa cu robientul, mai mult sau mai putin, de sentimentul fricii de a gresi. poate ca aici ar merita putin umblat… din curiozitate 🙂
pentru ca putem folosi si alte lumini cand ne uitam la curiozitate, http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=246&cmd=articol&id=9366
2009, iulie 16 @ 13:53
@ Bogdan
Am umblat la robinet, cat am putut, ca ma stiu exigent :). Excelenta analiza lui Plesu, ca de obicei. Iti multumesc pentru ea. Pericolul pe care il descrie el cred insa ca e un pic prematur pentru problema mea. E de luat in considerare, dar nu cu caracter de urgenta. Explozia internetului pune, intr-adevar, acut problema criteriilor. S-a largit enorm numarul optiunilor si s-a ingustat dramatic adancimea lor. Si aici voi avea de negociat cu copiii intelesul si importanta pe care le pot avea diferite valori.
2009, iulie 16 @ 12:24
Isi vor da singuri seama cand va fi nevoie sa iasa in lume. Ti-o spun din proprie experienta. La un moment dat (eram putin mai mare decat ei) m-am trezit ca viata trece pe langa mine (aveam 14 ani) fara sa fac nimic bun. Atunci au intervenit prietenii (pe vremea aceea simpli colegi de clasa) care m-au intrebat daca vreau sa particip si eu la activitatile pe care le desfasoara ei in afara scolii.
Daca m-ar fi intrebat un an mai devreme, as fi refuzat. In cazul de fata, n-am facut-o. Iar acum, am ajuns sa fac un sport de performanta de care sunt foarte mandru, iar pe langa faptul ca am mai lasat PC-ul pentru desfasurari in aer liber, am vazut aproape toata Romania pe la concursuri si cantonamente. Si am fost si de cateva ori peste granita.
Sfatul meu este sa-i lasi sa-si dea singuri seama cand este nevoie sa iasa in lume. Dar ast nu inseamna sa-i lasi de izbeliste. Le poti recomanda povesti sau orice altceva, dar nu-i obliga sa faca nimic ce acum nu le convine.
Spiritul de lectura le va veni tot o data cu trecerea timpului.
2009, iulie 16 @ 13:38
Copiii sunt curiosi, exact cum am fost si noi la varsta lor. Fiecare isi indreapata insa curiozitate catre lumea pe care o simte mai aproape si de ce nu, catre lumea care ii satisface cel mai repede curiozitatea.
Este totusi esential sa experimenteze mai mult lumea reala. Cum spunea cineva, vacantele la tara, expeditiile sunt un bun inceput, chiar daca isi iau iphone-ul cu ei in varf de munte.
Succes!
2009, iulie 16 @ 14:01
Nu cred că ai pentru ce să te temi. Sunt foarte rare situaţiile în care un copil are o preferinţă pentru realitatea virtuală cu consecinţe grave. Realitatea practică, palpabilă nu are nicio competiţie cu cea virtuală – o simţi, o miroşi, are un risc şi o ispită pe care nu le pot refuza nici copiii. E doar o chestiune de timp până se vor „plictisi” de calculator şi îşi vor dori prieteni adevăraţi aproape de ei.
Asta cu „tehnologia” ne răceşte este doar zăhărel jurnalistic. Altele sunt cauzele pentru problemele sociale, care au existat şi înainte de apariţia tehnologiei. Că ne strică sănătatea şi sensibilitatea e cu totul altceva..
2009, iulie 16 @ 14:34
Muzee care sa fie specifice varstei, sau ma rog, care sa ii atraga. Personal, fiind din domeniu, recomand muzeul de aviatie sau muzeul militar. Sunt mai accesibile varstei lor decat un muzeu de arta 🙂
2009, iulie 16 @ 14:47
O idee ar fi sa incurajezi autoeficacitatea in copii. Sa le incurajezi independenta.
http://des.emory.edu/mfp/self-efficacy.html
O alta sursa de inspiratie ar fi Feynman:
„Surely You’re Joking, Mr. Feynman! (Adventures of a Curious Character)”
si
„What Do You Care What Other People Think?: Further Adventures of a Curious Character”
Uite un exemplu superb de incurajare a curiozitatii povestit de Feynman despre tatal lui:
http://www.youtube.com/watch?v=HgAQV05fPEk
2009, iulie 16 @ 17:32
scoate-i din casa! du-i la meci, la concert, la circ, la patinoar etc.
2009, iulie 16 @ 20:48
Salutare Cosmin,
fain subiect!
La cel cu optimismul ma gandeam sa fac pe avocatul diavolului dar pana la urma mi-am zis sa te ascult si sa vad pe unde mai pot invata cate ceva. Fac astia ce fac si mie imi pare ca nu ne lasa mare lucru!
Dar daca-i vorba de copii nostri atunci da, aici e de lucrat cu optimismul.
Eu ii iau dupa mine! La munca unde fiind o mica chestie productiva sunt tot felul de masinarii care-i sperie dar nu fug, lucram impreuna in gradina cu tot felul de buruieni dar si asteptand sa iasa brandusele, iar prin cate un weekend ii „car” dupa un hobby al meu cand mergem sa vedem si sa povestim despre cetati si biserici fortificate.
Cel mai fain insa a fost cand am hotarat sa mergem cu trenul! In drum spre gradinita asteptam mereu la o bariera; uneori trece Thomas alteori Lady! Greu de povestit fetele lor in gara si apoi drumul pana la Sinaia. Problema e ca si eu uitasem cum e sa mergi cu trenul! Astazi la bariera raspunsurile sunt mult mai complicate: de unde vine, unde si ce duce, cum il cheama …!
Pana la urma asa mi-am propus eu sa re-invat optimismul!
Alaturi de copii mei!
C.
2009, iulie 17 @ 11:13
@Cosmin
da, pana la urma tine de valorile care sunt importante pt baietii tai si deocamdata metoda cea mai eficienta pe care au gasit-o pt a trai parte din aceste valori este sa se joace pe calculator. unii oameni pe care-i apreciez pentru intelepciunea lor spun ca identificarea valorilor personale este foarte utila pentru ca intelegandu-le si marcandu-le ca fiind destinatii, e mai usor de gasit strategii din ce in ce mai bune.