De neoprescu

(Articol apărut în numărul din 4 august al Revistei 22)
Ca locuitor al Bucureștiului, am și eu un of. M-am săturat de primari care, imediat ce sunt aleși, nu mai vor să fie primari, vor să fie altceva. Mi-aș dori și eu un primar care să vrea să fie primar. Atât. Primar bun. De la cap la coadă. Toată ziua. Patru ani, măcar.

Pare o boală națională de neoprit. Primarul Oprescu a anunțat recent că ia în considerare o posibilă candidatură la președinție. Nu importă dacă, până la urmă, va candida sau nu. Am tot votat primari care vroiau să fie miniștri, prim-miniștri, președinți sau mai știu eu ce. Toți sunt la promoție: doi într-unu’! Votezi unul și al doilea răsare după prima ploaie.

Oameni publici care nu se pot achita de obligațiile curente, pentru care sunt învestiți și plătiți, deoarece sunt măcinați de agende ale unor perpetue sinecuri viitoare. N-am nimic împotriva dorințelor de promovare, dar m-aș bucura dacă aceste planuri s-ar pune la cale ca rezultat al activității prezente și nu în dauna ei.

În aceeași linie de ambiguitate ineficientă mi se pare că intră și numirea miniștrilor din rândul parlamentarilor. Îmi vine greu să cred că un ministru-parlamentar își poate îndeplini cu maximum de eficiență ambele seturi de atribuții. Dacă e așa, înseamnă că atribuțiile respective sunt insuficiente. N-ar trebui să poată fi acoperite doar cu jumătate de normă. Și atunci de ce să nu alegem sau să numim oameni politici care să umple cum se cuvine o funcție publică? Adică pe de-a-ntregul?

Când mă tem că e o boală națională, mă gândesc la faptul că acest tip de comportament al clasei politice e reprezentativ pentru comportamentul nostru, așa cum clasa politică în sine e reprezentativă pentru populația României. Întâlnesc adesea oameni care vor să fie altceva decât sunt. Iar asta îi apasă atât de mult încât nu se pot desfășura defel în ceea ce sunt, în profesie, în familie, în viață.

De multe ori, problema cu acest altceva e că e foarte departe. Nu e doar ceva mai bun, ci cu totul altceva. Atât de diferit încât e aproape de neatins. Și cu cât e mai de neatins, cu atât consumă mai mult imaginația și energia de a visa cu ochii deschiși, de a tânji îndurerat. Iar singurul rezultat palpabil e acela al unei autoescaladate frustrări, nemulțumiri și neîmpliniri.

Pare a fi ceva, în educația multora dintre noi, care ne seacă inutil resursele. Nu ne putem împlini în ceea ce facem, dar nici nu avem puterea și determinarea de a comuta în mod decisiv pe o altă direcție. Fundu-n două luntri pare a fi una dintre caracteristicile dominante ale brandului României.

Prin contrast, dacă e ceva ce admir fără rezerve la civilizația occidentală e tocmai această capacitate de a decide și de a asuma schimbarea: la nivel personal, familial, comunitar. Ca să aibă succes, aceste schimbări au fost însă, de cele mai multe ori, incrementale. Din aproape în aproape. Ele nu au exclus revoluțiile autentice, mutațiile sociale sau alte schisme majore, însă, per ansamblu, numeric vorbind, acestea au fost mai degrabă excepția decât regula. Oamenii au fost obișnuiți să construiască pe ceea ce știau deja.

Întorcându-mă la civilizația noastră latino-orientală, aici schimbarea are un singur deziderat: tunul. Totul, dintr-o dată, pentru mine, acum! Altminteri nu merită efortul. Să construiești, bucată cu bucată, o carieră, o avere, o reputație pare lipsit de sens. Nu câștigi respectul nimănui. Pentru că cei care ar trebui să te respecte nu te măsoară cu criteriul profunzimii sau al temeiniciei, ci doar al vitezei. Cât de repede ai ajuns unde visează ei să ajungă.

Nu știu cum poate fi oprit tunul Oprescu să tragă țeapă după țeapă. În loc să viseze președinți, m-aș bucura să scoată Bucureștiul de la reanimare. În loc de bășcălie de mahala, aș prefera o seriozitate de capitală europeană. Străzi pe care mașinile să poată parca, trotuare pe care pietonii să poată merge, semafoare care să fluidizeze traficul, șantiere care să nu mai inunde cu noroi pe o rază de un kilometru.

Chestiuni banale, nespectaculoase, nesenzaționale, care m-ar face să-l votez peste patru ani președintele președinților.