Despre știaristică

(articol apărut în numărul din 1 septembrie al Revistei 22)
Cu copiii mei sunt în etapa în care încerc să-i ajut să-și reprezinte cât mai bine, cât mai relevant lumea care-i înconjoară, cu particularitățile și generalitățile sale. Ei își culeg unele informații de la știri, însă lumea pe care știrile de la noi le-o creează e mai degrabă confuză.

Știariștii sunt pentru băiatul meu cel mare, Andrei, de 12 ani, ziariștii de știri. O meserie pusă la grea încercare în România de azi. Melanjul lexical folosit de el m-a dus cu gândul la ambiguitatea obiectului muncii celor care caută și difuzează astăzi știri. Deși știrile ar trebui să vorbească despre lumea în care trăiesc, senzația pe care mi-o creează adesea e că știrile de la noi își creează o lume proprie, care există doar pentru a fi un continuu spațiu de manevră.

Conceptul aparent hazliu de știaristică m-a trimis, prin contradicție, cu gândul la un slogan pe care l-am văzut de curând la televiziunea Bloomberg: „The news you can use“ (Știri pe care le poți folosi) – asta e ceva ce mie îmi lipsește în România, și pentru mine, și pentru copiii mei. Îmi lipsesc știri care să îmi folosească realmente la ceva.

Mult mai potrivit pentru peisajul media românesc mi s-ar părea sloganul: „News as an excuse“. Pentru că așa pare – că știrile folosesc, mai degrabă, ca o scuză, un pretext pentru interminabile și inutile divagații și răs-răstălmăciri ale unor chestiuni lipsite oricum, din start, de substanță sau utilitate.

Mă întreb, din postura de destinatar al știrilor: oare, când cineva stabilește ierarhia știrilor într-un vehicul media, ia în considerare și acest criteriu: dacă informația respectivă folosește cuiva din public la ceva? Mie-mi folosește la ceva să știu ce face Elena Udrea de dimineață până seara? Sau Ludovic Orban, sau Bănicioiu, sau…

Poate premisa întrebării de mai sus nu e corectă. Sunt eu, ca parte a publicului larg, destinatarul prim al știrilor? Sau destinatari mai importanți ai știrilor excesive cu politicieni sunt tocmai restul politicienilor? Sentimentul pe care îl am ăsta e: că sunt făcut spectator la un schimb de știri între oameni care n-au nimic de-a face cu mine sau cu ceva ce mie mi-ar fi util.

Cred că o porțiune mare din prăpastia care s-a creat vine și din faptul că mass-media s-au întrepătruns atât de puternic cu politica încât aproape au ajuns una cu ea. Respiră prin ea, trăiesc pentru ea și de pe urma ei. În Occident, rolul mass-media e de curea de transmisie de jos în sus – preia problemele oamenilor și le aduce în atenția celor care îi conduc pentru a le rezolva.

La noi, e exact pe dos – orice frecuș sau ocheadă între doi potentați ai zilei sunt umflate și împrăștiate în spațiul public ca și cum ar fi o soluție la vreuna dintre problemele noastre. În fapt, sunt doar cârpeli pentru problemele lor.

De mai mult timp, am renunțat să mă mai uit la talk-show-uri. M-am restrâns la știri. Treptat, renunț și la ele pentru că mi se arată din ce în ce mai irelevante. Vorbesc despre lupte care nu sunt ale mele și care nu vreau să-mi consume timp din viață. Și îmi pare rău că am ajuns în acest punct.

Pentru că sunt convins că și în România, ca în orice altă țară din lume, se întâmplă în fiecare zi lucruri pe care, dacă le-aș afla, mi-ar fi de ajutor. Aș progresa cumva, mi-ar fi mai bine. Aș putea discuta cu oameni din jur despre cum să ne construim mai bine viețile, educația, afacerile, carierele, în funcție de noutățile momentului.

Cu noutățile care apar acum la noi, la știri, nu prea am ce să fac. Cu politicieni care se atacă în fiecare zi n-am ce să fac. Cu planuri care nu devin niciodată realitate n-am ce să fac. Cu legi care se schimbă după trei zile prin ordonanțe de modificare și pe care oricum nu le respectă nimeni n-am ce să fac. Cu declarații sindicale fără subiect și predicat nu am ce să fac. Cu știri sportive care sunt mai mult despre patroni decât despre sportivi n-am ce să fac. Cu toate detaliile despre viața mai mult sau mai puțin intimă a vedetelor n-am ce să fac.

Mass-media de conținut (nu mă refer, deci, la tabloide) se vaită de o scădere continuă a publicului. Poate regândirea manierei de știaristică și segmentarea mai inteligentă a publicului-țintă ar fi o soluție de revenire. Nu se poate ca țara asta să fie populată numai cu oameni interesați de nimicuri frivole, cărora să le fie indiferent cu ce rămân după o pagină sau o jumătate de oră de știri.