Sacul fără fund al statului fără cap

(articol apărut în numărul din 15 septembrie al Revistei 22)

“Fără obligații și valori morale împărtășite și adânc înrădăcinate, nici legea, nici guvernarea democratică și nici măcar economia de piață nu vor funcționa corespunzător.“ (Vaclav Havel)

Pe măsură ce ne apropiem de asumarea răspunderii pe un pachet de legi esențiale pentru viitorul țării, ies la suprafață, din ce în ce mai virulent, resorturile fundamentale ale acțiunilor principalilor actori din spațiul public. În România, ele sunt două: bani de la ceilalți și puterea asupra celorlalți.

Ce se vede în spațiul public e o reflectare în vitrină a ceea ce se întâmplă în spațiul privat.

Recent, un prieten mi-a povestit o întâmplare la care a fost martor. Băiatul lui de 4 ani se juca cu alți doi copii, doi frați, unul de 5 și unul de 9 ani. La un moment dat, cel de 9 nu dorea să-i dea o jucărie fratelui lui mai mic, deși acesta insista. Văzând că insistă în continuare, l-a întrebat: „ce ești: fraier sau șmecher?“. Cel mic, probabil prin prisma experiențelor anterioare, a răspuns: „fraier“. La care cel mare a decretat triumfător: „atunci, jucăria rămâne la șmecher“.

Ăsta e sistemul de valori pe care se bazează, la noi, negocierea publică a intereselor fiecărei categorii profesionale, incluzând aici și politicienii. Fiecare încearcă să-și prezerve cât mai multe avantaje materiale pe care să le obțină de la ceilalți. Pentru că bugetul este, în ultimă instanță, format, într-o măsură incomparabil mai mare, din contribuțiile altora decât ale oricăruia dintre noi.

După 20 de ani de capitalism autohton însăilat după ureche, principala sursă de venit pentru majoritatea populației României a rămas tot statul. Principala speranță e tot el, principalul vinovat, tot el. Statul ar trebui să nu ia de la nimeni nimic și să dea tuturor cât mai mult. Statul e fraierul, iar fiecare dintre noi suntem mult, mult mai șmecheri decât el.

Deocamdată, statul se împrumută masiv ca să susțină jocul ăsta periculos șmecher-fraier. Deoarece statul, nedorind să stea pe locul fraierului, s-a gândit să-l cedeze altora de la care să-și finanțeze impotența. Cât o să mai dureze? Mult. Pentru că, atunci când ia bani de la unii ca să îi dea altora, statul român rămâne tot eternul fraier, de pe seama căruia organismele financiare internaționale au numai de câștigat.

Deși e țara mea și aș da orice să mă înșel, cred că România nu are nici o șansă să însemne ceva, pentru români și pentru străini, dacă nu reușim să clarificăm cumva scara valorilor în virtutea căreia trăim unii cu alții. Avem acum o scară în virtutea sau mai bine zis în viciul căreia trăim fiecare pentru el. N-o să țină. Adică n-o să ne țină pe toți.

Asta e o scară în care cei care vor să urce mai sus trebuie să îi calce în picioare pe ceilalți. E ceea ce mi se pare că se întâmplă cu coeficienții de salarizare. Fiecărei categorii profesionale i se pare că are tot dreptul să fie cu o treaptă mai sus decât celelalte. Că are dreptul la mai multe privilegii. E un nonsens.

Statul român își gândește menirea complet eronat. El încearcă cu disperare să mulțumească pe oricine îi cere ceva. Rolul statului nu e ăsta. Rolul statului nu e să facă din ce în ce mai mulți oameni dependenți de el, ci să ajute din ce în ce mai mulți oameni să nu mai aibă de-a face cu el.

Rolul statului față de cetățeni seamănă cu acela al unui părinte responsabil: menirea lui e să-și formeze copiii pentru a trăi autonom, pentru a-și putea câștiga singuri pâinea și a putea intra în relații reciproc avantajoase cu cei din jur.

Statul român de azi are un copil de 20 de ani căruia nu poate renunța să-i dea de mâncat, de băut, de locuit și bani de buzunar în fiecare lună. Copilul, pentru că așa a fost obișnuit, nu vrea în ruptul capului să renunțe la avantaje, ba chiar își amenință părintele că îl încuie în casă dacă nu-și bagă mințile în cap.

Cred că majoritatea celor care pleacă din țara asta caută în altă parte un stat mai responsabil. Care să semene cu un părinte echilibrat, care te ajută, dar te și împinge să reușești singur, care are grijă de tine, dar te și încurajează să ai grijă de alții, care îți cere să fii corect, dar este corect cu tine.

Legile educației și salarizării unice nu au nicio șansă, atâta vreme cât legea bunei creșteri e încă în dezbatere în Marea Adunare Națională.