Barcelona

În weekendul care a trecut am fost iar la Barcelona. Și iar am fost cucerit de splendoarea orașului. De formele, de culorile, de proporțiile, de curajul și de imaginația care fac din Barcelona, pentru mine, un oraș mai viu ca oricare altul. De data asta două au fost întâlnirile care m-au umplut de admirație.

Prima, cu fântânile de la Montjuic. Un spectacol incredibil de apă care dansează, îmbrăcată în toate culorile, pe un fond muzical de excepție. Un exemplu de happening urbanistic care adună în jur, în fiecare seară, mii de privitori.

M-am așezat pe ultimele trepte care coboară dinspre Palau Nacional cu o curiozitate temperată, ca pentru niște fântâni sincronizate cu muzică. Am stat acolo trei sferturi de oră, timp în care mi s-a tăiat răsuflarea de mai multe ori, am exclamat de bucurie din minut în minut iar la sfârșit am plecat plutind, întocmai ca stropii de apă împinși înspre cer de vocile duetului Freddy Mecury – Montserrat Caballe. Memorabil!
Montjuic fountains

Bineînțeles că n-am putut să nu mă gândesc la mizeriile de fântâni care consființesc încă victoria socialismului asupra bunului gust în plin centrul Bucureștiului. Dar am alungat repede gândul, ca să nu-mi stric bucuria.

A doua întâlnire a fost și mai aproape de sufletul meu. Am vizitat Palau Musica Catalana. Cea mai frumoasă sală de concerte pe care am văzut-o vreodată. Construită între 1905 și 1908, ca o inițiativă privată non-profit și sprijinită de toată suflarea catalană a momentului, clădirea e de o frumusețe care te răvășește. Găzduiește peste 320 de concerte pe an, de toate felurile și genurile. Un exemplu cu totul remarcabil al puterii de civilizare a culturii de bună calitate.
PalaudeLaMusicaCatalana

Arhitectul care i-a dat viață a fost Lluis Domenech i Montaner, un geniu polivalent excepțional. El a desenat majoritatea decorațiilor, coordonand toți artiștii implicați (pictori, sculptori, ceramiști etc.). M-am bucurat de geniul lui Muntaner de două ori, pentru că și hotelul la care am stat era tot opera lui.

Tot în aceasta scurtă excursie am mai citit și o carte care mi-a plăcut foarte mult – Slam, a lui Nick Hornby, publicată la Humanitas. Deși tema e destul de serioasă, e scrisă cu mult umor, din prisma unui adolescent englez așa că am citit-o cu un ochi al meu și unul al băieților mei, cărora sper să le placă la fel de mult. Ieri a început-o cel mare și merge bine. Mi-a zis aseară, dupa primele 40 de pagini, că e cea mai tare carte, ever! 🙂