Pentru un Nobel românesc

(Articol apărut în numărul din 13 octombrie al Revistei 22)
Așteptăm mereu să ne spună alții care dintre noi au valoare. Ne umplu de respect premiile altora. Ale noastre ne lasă atât de reci încât nici nu ne mai punem problema să le creăm. Valoarea, ca să apară și să crească, are nevoie de recunoaștere. De ce să nu o recunoaștem noi primii? De ce să nu o scoatem noi în lume și așteptăm mereu să vină lumea să o scoată de aici?

Acordarea Premiului Nobel pentru Literatură Hertei Müller a aprins din nou scânteia frustrărilor naționale legate de lipsa scriitorilor români din lunga listă a premiaților. Mă frământă o întrebare: în loc de așteptarea pasivă a recunoașterii altora, n-ar fi mai potrivită începerea propriei noastre recunoașteri? N-ar fi mai potrivită crearea unui fond de premiere, hai, nu de un milion de euro, precum cel suedez, dar măcar de o sută de mii de euro, pe care un juriu românesc să-l acorde anual unui scriitor român? Dacă ne doare atât de tare că alții nu se uită frumos la noi, de ce nu începem prin a ne uita întâi noi la noi mai frumos?

Periodic, apar topuri care abundă în milionari și miliardari români. Cu averi de mii de ori mai mari decât ale oricărui scriitor român fost, actual sau viitor. N-ar putea ei să pună cont de la cont și să creeze, eventual împreună cu Ministerul Culturii, un astfel de premiu? Bine, poate ei nu vor, că au alte priorități. Dar n-ar putea atunci Ministerul Culturii să deschidă o subscripție publică în sistem de matching (adică ministerul să contribuie cu o sumă egală cu cea care ar fi strânsă de la populație)? Eu cred că s-ar găsi și oameni, și firme care să contribuie la construcția unui sistem veritabil de valori culturale românești.

Intuiesc o primă obiecție: bine, bine, dar cine să facă parte din juriu? Păi dacă tot ne uităm cu atâta considerație la aprecierile străinilor, dintr-un prim juriu ar putea să facă parte doar scriitori români care au fost deja premiați în străinătate. Și dacă nu sunt suficienți, am putea include și dintre cei publicați de edituri din străinătate. Adică am pleca în validarea recunoașterii valorilor proprii de la o recunoaștere preexistentă, deja validată.

Că suntem o cultură mică e clar. De ce trebuie să fim și o cultură resemnată, asta nu mi-e clar. La toate spectacolele din Festivalul George Enescu de anul acesta, la care am fost, fie că era vorba de Ateneu, de TNB sau de Sala Palatului, nu aveai loc să arunci un ac. Am înțeles că numărul total de bilete vândute a depășit 70.000. La toate spectacolele de teatru la care reușesc să intru sunt ocupate nu doar toate locurile pe scaune, ci și cele în picioare. „Nopțile albe“ umplu sistematic toate muzeele și centrele culturale bucureștene. Cele două târguri anuale de carte din București gem de vizitatori. Avem între noi un public cu un insațiabil apetit pentru acte culturale și mi se pare că nu reușim să construim suficient de mult și de bine, pornind de la el.

Ne poluăm zilnic spațiul public cu rateuri politice îndobitocitoare și divertismente derizorii, însă nu reușim să creăm un minimum de spațiu public în care să încurajăm o cultură vie, prolifică și recunoscută în primul rând de către noi. Mai tranșant spus, ne irosim. Și apoi sperăm de la alții să ne recupereze. Unii dintre noi obosesc să mai aștepte și se duc singuri la recuperare, emigrând. Suntem atât de pasionați de miștouri și bășcălie, încât lucrurile serioase ne încurcă. Apoi rămânem așa și ne uităm încurcați cum alții le premiază.

Eu aș vrea să contribui concret la o schimbare. Dacă Ministerul Culturii sau oricine altcineva hotărâște să inițieze un astfel de proiect, eu donez 100 de euro și mă oblig să mai conving alți 100 de oameni să doneze câte 100 de euro pentru un Nobel românesc al literaturii. Am reuși împreună primii 10% din sumă.

De la politică și administrație nu mai am nicio speranță că ne-ar putea scoate din mizerie. De la cultură am. De la ea am avea nevoie să ne ofere modele formatoare, civilizatoare. Prin ea ne-am putea educa copiii să fie mai buni decât noi. Și mai buni unii cu alții. Ea ne-ar putea apropia de Europa mai repede decât orice infrastructură. Pentru că prin ea am putea construi o structură de valori care ne-ar conferi valoare și în ochii noștri, și în ochii celorlalți.