Rătăciți, în pana mea!

Nu înțeleg deloc de ce a trebuit Kanal D să investească în emisiunea “Rătăciți în Panama”. De ce să trimita câțiva români tocmai în Panama pentru a-i rătăci? O groază de bani aruncați pe fereastră, direct în junglă. Da’ ce, noi dacă n-avem junglă, n-avem rătăciți? De când până când trebuie să zburăm cu avionul ca să ne rătăcim?

Și ca să nu pară că distribui adjective înspre alții, mă ofer voluntar pentru demonstrație.

Eu mă rătăcesc de fiecare dată când merg la Sala Mare a Teatrului Național. Din holul de la parter pleacă 4 sau 5 scări care se continuă la primul etaj cu încă și mai multe. Toate în spirală și în zig-zag, pe nici una nu scrie unde duce. Toată lumea (mă rog, ăștia mai neștiutori, ca mine) urcă la plesneală, în speranța că, la un moment dat, vor întâlni o plasatoare care să-i îndrume, plină de o importanță justificată, tocmai în capătul celălalt al sălii față de locul în care au nimerit.

Mă mai rătăcesc de fiecare dată când intru în vreun spital. Nu există nicăieri urmă de indicator. Singurele lucruri afișate sunt interdicțiile: n-ai voie cu liftul, n-ai voie pe scări, n-ai voie la nu știu ce ore, ce mai, n-ai voie cu bască. Asta cu interdicțiile am văzut-o nu doar la spital, ci și la Hotel Sinaia, în Sinaia. Am fost acum ceva vreme la un seminar acolo și nu mă puteam urca în lift, lângă recepție, de inhibare în fața listei interminabile, afișată cu scris mare și clar, cu toate lucrurile pe care îmi era interzis să le fac. Vreo 12, parcă. O ospitalitate desăvârșită. Ca la spital.

Unde mă mai rătăcesc? A, da! Mă mai rătăcesc în orice instituție publică. Eu sunt convins că ele sunt făcute doar pentru cunoscători. Am fost și la guvern, și la Palatul Parlamentului și prin primării sau administrații locale. Clar nu încurajează outsiderii. Ori ești de-al locului, ori mergi din ușă-n ușă până fund la taxatoare, cum era o vorbă pe vremuri.

Nu vreau să mai detaliez cât de rătăcit de civilizație mă simt când mă uit la televizor, când merg cu mașina prin București sau când mă aleargă câinii pe stradă. Rătăcirea este, în România, o a doua natură. Ne-am obișnuit cu ea, așa cum te obișnuiești cu vremea. Eu îi realizez amploarea abia în străinătate, când aproape oriunde mă duc sau intru, chiar dacă nu am mai fost niciodată, ajung liniștit unde vreau să ajung. De aceea nu cred că e deloc exclus ca rătăciții din Panama să se orienteze acolo mult mai bine decât aici. Jungla lor naturală e nimic pe lângă rătăcirea noastră națională.