Despre o nouă mișcare politică

(Articol apărut în numărul din 24 noiembrie al Revistei 22)
Se întâmplă tot mai des în ultima vreme să fiu întrebat dacă nu mă reîntorc în politică. În pofida răspunsului negativ pe care îl dau de fiecare dată, aproape nu e eveniment public la care să particip unde să nu fiu abordat de oameni care vor să inițieze o mișcare politică nouă. Pe undeva, energia pe care o simt acum în jur e aceeași cu cea pe care am simțit-o în mine în 2000 când, după ce am avut de ales între Iliescu și Vadim, am pornit înființarea URR.

Atunci mi se părea profund anormal ca, după 10 ani de democrație, aceste opțiuni să fi fost rezultatul ei. Am muncit în URR, împreună cu alte câteva sute de entuziaști ai schimbării, vreme de 5 ani, însă a trebuit să admitem, în 2005, că n-am reușit să obținem succesul de care aveam nevoie pentru a împrospăta și moderniza politica românească.

Acum, după încă 10 ani de democrație, oamenii pe care îi întâlnesc sunt la fel de nemulțumiți de opțiunile dintre care trebuie să-și aleagă președintele. Politica românească s-a modernizat doar în materie de resurse financiare și tehnici de manipulare, nu în valori și comportamente.

O nouă mișcare politică ar avea nevoie de mai multe tipuri de resurse: umane, financiare, logistice etc. Toate vor fi dificil de obținut, unul este însă obstacolul major, care a împiedicat și URR să ajungă ce și-a propus și care va da mari bătăi de cap oricărei noi inițiative politice. E vorba de chestiunea mizei și a motivațiilor. Politica românească este o dispută a mizelor maxime. Oricine intră într-o luptă politică în România trebuie să fie dispus să facă orice, dar orice, pentru a o câștiga. Asta pentru simplul motiv că intră în luptă cu politicieni care sunt dispuși să facă orice, absolut orice, pentru a-și menține câștigul obținut.

Acesta e principalul loc în care buna-credință și bunele intenții își ating limita. Pentru că oameni cu astfel de valori nu sunt dispuși să facă orice, să-și suspende orice reper moral doar pentru a reuși în politică. Astfel de oameni nu sunt dispuși să-și lase terfelite reputația, familia, munca și, în ultimă instanță, viața, doar pentru a reuși în politică.

Și nu mă refer aici doar la figurile centrale, la îndeobște numitele locomotive ale unui partid, ci și la, sau poate mai ales, la miile de activiști locali de care un partid are nevoie pentru a avea succes. Sunt oameni care n-ajung niciodată la televizor, dar care au de câștigat în fiecare zi mii de lupte ale locului cu oameni lipsiți de orice urmă de scrupule sau de bun-simț.

Terenul de luptă nu e doar cel politic. Sunt oameni dispuși la orice pentru putere și în mass-media, și în afaceri, și în sport. Câteodată, în toate trei la un loc. În politică însă, verocitatea atinge punctul maxim. Probabil pentru că aici recompensele sunt cele mai mari și mai ușor de obținut dacă nu ai niciun fel de condiționări interioare.

Lupta e de o duritate extremă. În teorie, sacrificiul e posibil, necesar și valorizant. În practică, e foarte greu de asumat. Trebuie să-ți sacrifici propriul fel de a trăi cu speranța că vei putea să câștigi, salvându-ți, totuși, propriul fel de a fi.

Pentru ca o nouă mișcare politică să reușească în România de azi, ea ar avea nevoie de câțiva oameni cu suficient de mulți bani încât să-și poată permite luxul de a-și urmări și finanța obiectivele politice fără a trebui să facă înțelegeri cu politicieni dispuși la orice. Acum 10 ani noi nu am găsit astfel de oameni în România.

Și ar mai avea nevoie de mulți oameni care să-și dorească să intre, să reziste și să se realizeze în serviciul public, fără a face înțelegeri cu funcționari publici dispuși la orice. Nici astfel de oameni n-am găsit suficient de mulți acum 10 ani.

Poate că acum oamenii ăștia au apărut, poate că e mai ușor să afle unii de alții și să lucreze împreună la un proiect politic. Deocamdată însă, piața politică pare stabil împărțită între PD-L, PSD, PNL și UDMR. Din felul în care s-au raliat resursele financiare și mass-media, pare o piață politică închisă. Bine închisă. Din păcate, ea e închisă nu doar pentru alte proiecte politice, ci și pentru alegătorii români înșiși. E închisă și în fața conectării la politica mare, europeană, și în fața propriei modernizări. Cum o deschidem – e o întrebare pentru următorii 20 de ani.