Nu mai știu

(Articol apărut în numărul din 10 noiembrie al Revistei 22)
Spuneam, de curând, că s-ar putea să rămânem fără cuvinte. Între timp, am căpătat temerea că s-ar putea să rămân și fără opinii. Un foarte bun prieten, emigrat de curând în Franța, mi-a spus în preajma plecării: „Nu de România fug, ci de ceea ce începuse să scoată din mine…“. Remarca lui mi-a venit în minte acum câteva zile, când am răspuns întrebărilor unor studenți economiști la un eveniment organizat de ei pe teme de leadership.

Prima întrebare care m-a pus pe gânduri a fost dacă eu aș recomanda studenților să intre în politică. Le-am mărturisit că în mine se luptă două răspunsuri potrivnice. Unul spune că e foarte periculos pentru un student, aflat în perioada formativă, să intre într-o organizație de partid, pentru că, ținând cont de partidele de la noi, sistemul de valori și comportamente al studentului va fi pervertit iremediabil. N-ar putea decât să îngroașe rândurile celor împotriva cărora ar intra acum în politică.

Răspunsul opus îmi spunea însă că, în lipsa unui aport de activiști tineri, netarați de metehnele politicienilor români consacrați, șansele de redresare ale partidelor sunt nule. Ele nu se vor reforma de la sine. Așadar, n-am știut ce să le recomand.

A doua întrebare a fost dacă aș sfătui studenții români să plece la studii în străinătate. Aici mi-a fost un pic mai ușor, pentru că eu însumi îmi educ copiii să plece să studieze în străinătate. Așa cum arată acum facultățile românești, marea majoritate reprezintă doar o pierdere de timp. Apoi, a venit însă întrebarea care m-a redus din nou la tăcere: „dar după terminarea studiilor le-ați recomanda să se întoarcă în România?“. Și aici m-am surprins în antiteză de opinii.

În virtutea primei opinii, le-aș recomanda să se întoarcă. Cred că cea mai mare șansă de redresare a României, din toate punctele de vedere, stă în cei care pleacă afară la muncă sau la studii și se întorc înapoi în cunoștință de cauză a unui model de societate pe care să-l instaureze și aici.

În virtutea opiniei contrare însă, gândul m-a dus la bursierii statului român pentru care el, statul, a plătit milioane de euro cu școlarizarea lor la cele mai prestigioase universități din lume, iar apoi, la întoarcerea celor câteva sute de absolvenți, n-a catadicsit să angajeze nici măcar unul. Pentru a se putea angaja, oamenii ăștia sunt puși acum în postura de a uita tot ce au învățat acolo și de a-și reaminti tot ceea ce reușiseră să uite pe perioada studiilor. Așadar, poți recomanda cuiva să se întoarcă aici și să își rateze viața și cariera pentru o țară care nu dă doi bani pe ele? Și iar n-am mai știut ce să le recomand.

După întâlnire, mi-am făcut procese de conștiință, gândindu-mă că studenții care umpluseră Aula Bibliotecii Centrale Universitare m-au invitat în speranța unor răspunsuri care să-i lumineze, să le ușureze deciziile asupra propriului viitor, iar eu n-am putut decât să-mi exprim propriile nedumeriri și îndoieli. Ce model de leadership mai e și ăsta? Dacă e vreunul, oricum nu e unul românesc, pentru că m-am simțit destul de inadecvat momentului.

M-a surprins locul în care am ajuns. Acum 10 ani, acum 5 ani chiar, le-aș fi recomandat fără ezitare să intre în politică, la prima întrebare, și să se întoarcă, după terminarea studiilor din străinătate, la a doua. Între timp însă, țara asta a scos din mine multe dintre lucrurile clare cu care obișnuiam să trăiesc.

Mai nou, lumea mă întreabă cu cine voi vota. Și nici la întrebarea asta nu știu să răspund. Cu un Antonescu subțirel și lipsit de șanse reale, cu un Băsescu care înflorește doar în mijlocul unor conflicte ce usucă orice putință de progres al țării sau cu un Geoană secondat de o camarilă de vanghelioni agramați și bugetivori?

Îmi lipsesc repere și nu știu de unde să le iau. Aș vrea să-mi formez opinii pe baza unor fapte, oameni, întâmplări despre care să pot spune dacă sunt de un fel sau de altul. M-am educat cu experiențe, întâlniri, lecturi și interese care să-mi dea confortul unui discernământ pe care să mă pot baza și pe care să se poată baza și alții din jurul meu. La cum arată însă acum societatea românească sau cel puțin partea ei vizibilă în spațiul public, discernământul meu începe să-mi joace feste. Nu prea mai știu nici unde, nici cum să mă uit. Țara mea m-a cam scos din mine.