Anti-viitor

(Articol apărut în numărul din 8 decembrie al Revistei 22)
La ora la care scriu, luni dimineață, ambii candidați și-au proclamat victoria. Nu știu cine va câștiga alegerile dar știu că oricine ar fi acela, va câștiga în primul rând pentru el. Noi o să rămânem, ca întotdeauna, cu greaua moștenire.

L-am votat pe Băsescu fără încredere și fără bucurie. Fără să-i fiu măcar simpatizant. Am votat, conform a ceea ce e pe cale să devină un nou prost obicei românesc, răul mai mic. În acest caz, răul cel mai mare mi s-a părut capacitatea “malefică” a câtorva lideri PSD de a-și subjuga mass-media. Nu pot uita cum arăta cea mai mare parte a mass-media sub guvernarea Năstase. M-am îngrozit de servilismul ei cumpărat sau șantajat, ca președinte al URR. N-am putut trece, acum, peste deja vu-ul cu care Realitatea TV a abdicat de la onestitatea jurnalistică, așternându-și deontologia pe post de preș pentru un președinte de partid. În cazul meu, efectul campaniei anti-Băsescu a fost unul anti-manipulare.

De Antena 3 nu sunt dezamăgit, pentru că de la ea nu aveam nicio pretenție. E doar o pseudo-televiziune de pseudo-partid. De la Realitatea TV aveam, însă, așteptari. Dacă un lider social-democrat nu se poate impune în România decât ajutat de manipulări grosiere, de impostură și minciuni, dacă liderii PSD pot controla mass-media și când sunt la putere și când sunt în opoziție, am ales să nu fiu de acord. O presă liberă, cât mai liberă, e ceva de care vreau să mă bucur atâta timp cât voi mai rămâne în România.

Performanțele electorale ale lui Ion Iliescu sunt foarte greu de egalat de către PSD. El a putut câștiga în felul în care a făcut-o pentru că a avut un discurs și un comportament corecte ideologic. Rămâne singurul lider social-democrat român autentic. Restul sunt fundamental falși și de aceea nu se pot baza decât pe electoratul dependent într-un fel sau altul de partid. Nu te poți erija credibil în reprezentantul echității sociale, al sprijinirii păturilor defavorizate, când ai reflexe de o rapacitate imposibil de disimulat, când principalele favoruri pe care le faci sunt către buzunarele proprii sau ale celor apropiați. 

Într-o astfel de companie, Mircea Geoana e, de departe, cel mai urban lider pe care l-a produs PSD-ul până acum. Nu are alura veroasă cu care ne-a obișnuit social-democrația românească. Prin comparație, e occidental și cooperant. E și cel mai disciplinat. Asta e o specie nouă în politica românească: un candidat care ascultă de staff-ul lui și face progrese vizibile pe o direcție stabilită de la bun început. A știut să învețe din expunerea directă la experiențele electorale americane. La bile negre a încasat lipsa de consistență, de prezență de spirit, dependența de personaje dubioase și o irepresibilă beție a promisiunilor fantasmagorice. 

Din punct de vedere economic, o eventuală victorie a lui Traian Basescu nu va prevesti nimic bun. Nu văd cum va putea forma un guvern stabil, deci nu văd cum va putea scoate lucrurile din blocajul în care le-a băgat. Victoria nu-i va folosi nici lui, nici nouă la nimic. Măcelul politic va continua iar pagubele economice din 2010 vor arăta mult mai rău decât în 2009.

Aceste alegeri au constituit o premieră, și pentru mine și pentru alți prieteni ai mei. Sunt primele alegeri de la rezultatul cărora nu am mai sperat la nimic. De o parte am avut un Băsescu singur, mult prea singur pentru a reuși ceva în caz de victorie, de cealaltă parte un Geoană susținut de un melanj mult prea în contra naturii pentru a fi plauzibil în caz de victorie (Doina Cornea alături de Marian Vanghelie, Neagu Djuvara alături de Radu Mazăre etc.). Între ei, câteva trusturi media cu o conduită deplorabilă. 

Toți împreună au reușit să rupă România în două tabere anti. Modul ăsta de a pune problema este, esențialmente, anti-România. Într-o Europă care se unește mai mult decât oricând în existența ei, care vede în colaborare și consens calea spre ieșirea din criză și spre un alt tip de viitor, clasa politică românească a ales calea anti. Calea dezbinării cu orice preț, a încăpățânării futile, a rupturilor fără cale de întoarcere. Acum 20 de ani România reușea o ruptură cu trecutul. Mă tem că acum tocmai ce am reușit o ruptură cu viitorul.