Despre o anumită cultură a turismului

(Articol apărut în numărul din 5 ianuarie al Revistei 22)
Sunt cu familia în Bad Gastein, o stațiune de munte austriacă, la vreo 100 de kilometri de Salzburg. Stăm într-un hotel de familie. Asta înseamnă printre altele că, în prima seară, după cină, patronul ne-a invitat la un pahar de șampanie și, la gura focului din șemineul din salon, ne-a povestit pe îndelete ce e cu hotelul lui. Înainte însă de dotări, altminteri remarcabile, ne-a impresionat cu căldura și disponibilitatea lui. Ne vorbea un om nu doar cu o mare grijă față de agoniseala lui, ci mai ales cu o mare grijă pentru cum ne vom bucura noi de agoniseala lui.

E momentul să spun aici că nu există nicio plasmă sau LCD în tot hotelul. Nici minibar în cameră, nici zeci de canale TV în toate limbile pământului. Nici Internet wireless. Și, totuși, ne simțim excelent. Rețeta pare relativ simplă: dormim bine, mâncăm bine, avem o mulțime de opțiuni pentru timpul liber și toată lumea e foarte amabilă cu noi.

Am să mă aplec doar asupra primului punct. Treaba cu dormitul pare la mintea cocoșului. Nu e. Mi s-a întâmplat de nenumărate ori în România, în hoteluri private din diverse orașe, care mai de care mai mândre de numele sau renumele lor. Toate duduie de tehnologie și mobilier de lux și toate, fără excepție, ratează la cel mai important capitol: patul. Toate omit faptul că, indiferent de motivul pentru care un turist ajunge într-o cameră de hotel, că e în trecere, în vacanță sau cu treabă, el are nevoie să doarmă bine ca să îi priască trecerea pe acolo. Pentru asta, esențiale sunt salteaua, perna, plapuma și așternuturile. În hotelurile din România, ăsta e domeniul cel mai neglijat, ceea ce transformă multe experiențe turistice într-unele mai degrabă obositoare, neplăcute. Motivul neglijenței, dacă e altul decât inerția sau prostia, îmi scapă.

Aici însă, austriecilor nu le scapă nimic. Nu doar din ceea ce e înăuntrul hotelurilor, dar nici din ceea ce e în afara lor. În toată stațiunea nu sunt două case la fel, dar fiecare e în armonie perfectă cu cele de lângă ea. Elementul comun e panta identică a acoperișurilor, indiferent de înălțimea sau lățimea clădirilor. E cumva reconfortant să te plimbi printr-un loc care are o coerență, o liniște a formelor, un echilibru al culorilor și al proporțiilor. Te simți într-un loc al bunului simț, nu al bunului plac.

M-a frapat neasemănarea cu stațiunile de pe Valea Prahovei, în care fiecare a construit ce, cât, cum și unde l-a tăiat capul. Rezultatul seamănă cu un joc pe computer în care cineva a adunat toate trăznăile geometrice din capetele câtorva mii de oameni și le-a aruncat la întâmplare pe o vale de munte. Roz lângă galben, lângă albastru, verde, maro, portocaliu etc. Și, pentru că trebuia să poarte un nume, le zice Sinaia, Azuga sau Predeal.

Mai e ceva atrăgător în cultura turismului de aici. Neînghesuiala. Deși sunt foarte mulți turiști, nicăieri nu e înghesuială. Reușita organizatorică mi se pare cu atât mai lăudabilă, cu cât o mare parte dintre turiști sunt ruși, bulgari sau români. Adică niște campioni ai înghesuielii pe orice miză, oricât de mică. Secretul reușitei austriece mi se pare că stă în ordinea priorităților.

Cultura turismului de aici e centrată în jurul turistului. Nu al hotelierilor, nu al restaurantelor, nu al transportatorilor, nu al proprietarilor de locuințe de vacanță. Toți sunt subsumați turistului. Turistului, cu tot ce i-ar trebui lui ca să aibă un sejur cât mai lejer, mai plăcut, mai lipsit de griji și probleme. Iar dacă se poate, turistului un pic răsfățat. Și mă întorc la un exemplu din hotelul în care stăm. Proprietarul ne-a descris în prima seară tot ce ne oferă: sala de activități pentru copii, terenuri de tenis, patinoar, hochei, biliard, jocuri, masaj, băi termale etc. Însă cel mai mândru – ne-a povestit de ea pe un ton mai scăzut – era de piscina muzicală: o piscină micuță, în aer liber, cu apă caldă, termală, în care dacă intri, nu sesizezi nimic neobișnuit; dacă, însă, cobori urechile sub nivelul apei, poți ca, în timp ce privești cerul și munții, să asculți muzică de Beethoven.

Așa ceva nu e nici scump, nici dificil de realizat tehnologic. Trebuie, însă, o anumită cultură de a oferi oaspetelui, în plus față de confort și atenție, un strop de magie, un ceva de care să-și aducă aminte toată viața, o trăire pe care doar imaginația o dă bucuriei.