Pararomânia

(Articol apărut în numărul din 19 ianuarie al Revistei 22)
Nimeni nu poate spune că viața politică românească e lipsită de culoare. Dar, deși până acum între portocaliu, verde, galben și roșu predominau tonuri de maro, iată că, de câteva săptămâni, politica românească s-a îmbogățit și cu violet – culoarea acestui sezon vestimentar.

Prezente în iarna asta pe rafturile magazinelor din toată lumea, hainele violet sunt șic. Purtate de politicienii români, ele devin kitsch. Pentru că bunul gust al designerilor internaționali pălește în fața ezotericilor autohtoni de prost gust, cărora le arde de elucubrații paranormale. În ton cu moda, tricolorul României e cusut, zilele astea, cu ață violetă. Politicieni importanți au revelații paracromatice.

Pe de o parte, e firesc, pentru că lucrurile normale nu prea au trecere în politica româ nească. Pare că nici oamenii normali nu trec prea ușor printr-ale politicii românești. Așa că rămânem cu oameni, opinii și subiecte deoparte de normal.

Poate că unora ne vine să zâmbim, însă zâmbetul poate deveni violet, dacă ne gândim la cei, mai mulți, care poate nu zâmbesc, pentru că sunt dispuși să ia lucrurile astea în serios. Sunt dispuși să creadă că reușita sau eșecul unei persoane sau al unui proiect nu depind de inteligență, dedicare și putere de muncă, ci de culoarea puloverului, ziua săptămânii și privirea fixă.

De aici încolo, nu mai e nicio limită. Concluzia naturală e că succesul depinde de orice altceva, în afară de cel care e responsabil de obținerea lui. Calitățile lui nu contează, ci doar conjunctura nevăzută care îl favorizează. Pe cale de consecință, înfrângerea devine mult mai ușor de suportat. N-am pierdut pentru că n-am fost în stare să câștigăm, ci pentru că n-am avut atuurile imposibil de observat sau de dovedit ale celuilalt. Asta ne absolvă de orice responsabilitate și ne permite să abordăm următoarea bătălie de la zero, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. S-ar putea ca data viitoare să pierdem pentru că adversarul a ținut degetele de la piciorul stâng încrucișate și le-a învârtit în sensul acelor de ceasornic în pantof. Dar nici atunci nu va fi vina noastră.

Am crezut cu tărie că, prin venirea lui Mircea Geoană, PSD a intrat într-un proces de modernizare. Credința mi s-a înmuiat. PSD se îndreaptă vertiginos către Evul Mediu, dovedind o inteligență politică sub medie. Dacă se bazează pe un electorat de aceeași factură, s-ar putea să fie o mișcare din care să nu piardă mult. Ca societate însă, avem de pierdut. Mult. Dacă oameni politici care dețin funcții de primă importanță în stat recurg, ca ultimă redută, la argumentul cromatic, șansele noastre de europenizare devin străvezii.

În timp ce la Bruxelles, în politica mare europeană, Dacian Cioloș face cinste României, în România, politica noastră arată ca o varză mică de Bruxelles. Străinii încearcă din răsputeri să-și facă o părere bună despre noi, dar noi nu ne lăsăm așa ușor. Cam cât de proastă trebuie să fie părerea cuiva despre sine, dacă poate fi convins că a fost învins de un adversar pentru că, într-o joi, acesta a purtat un pulover violet? Mintea mea nu poate să cuprindă așa o scală de măsură a valorii de sine. Sau mai degrabă a nonvalorii.

La urma urmei însă, fiecare e liber să creadă în ce vrea. În sufletul lui. Dar să ieși în public, să te uiți în ochii telespectatorilor și să debitezi senin bazaconii violete, asta e o libertate pe care autocenzura ar trebui să o îngrădească. Într-o țară normală. Nu și în Pararomânia, în care politicieni paranormali trăiesc paralel cu problemele oamenilor și o țin tot într-o paranghelie a neputinței. În țara lor, politica e doar un paravan. În țara noastră, ne așteptăm de la conducători la un comportament ceva mai bărbătesc.

Când pierzi o bătălie, nu e capătul lumii, dar poate fi capătul unui fel de a aborda lucrurile. O înfrângere e un prilej de reflecție, de evaluare, de învățare, de asumare și de decizie. În felul acesta poate deveni o lecție utilă pentru victorie. Altminteri, ai pierdut degeaba.

Dar degeaba e un cuvânt care ne urmărește, ca nație, de multă vreme, așa că o mână de politicieni în plus sau în minus nu se simte. S-ar simți însă nevoia unei opoziții mai ancorate în concretul lipsit de meandre. Concretul ăsta când alb, când negru, dar cel mai adesea gri.