Cultura comunicării

Am audiat recent conferința domnului Andrei Pleșu „La ce (mai) e bună cultura”?, organizată de Asociația Erudio. Pentru cei aproape 300 de participanți, două ore au trecut ca două minute. Domnia sa a cucerit atât cu prelegerea propriu-zisă, cât și cu răspunsurile la întrebările ce i-au urmat.

N-a fost o întâlnire ușoară pentru vorbitor. Publicul provenea, în marea lui majoritate, din business, o lume care se întâlnește cu cea a culturii mai rar decât publicul obișnuit al domnului Pleșu. Și totuși, a fost o întâlnire de un enorm succes. Toți cei cu care am vorbit după conferință erau absolut fascinați. Toți ne-au cerut repetarea cât mai curând a unor astfel de evenimente. Asta m-a îndemnat să deschid un subiect care mă frământă de mai multă vreme.

Mi-e clar că o parte importantă din efectul pe care Andrei Pleșu îl are asupra publicului vine din vastul conținut pe care l-a acumulat și pe care îl folosește. Mi-e însă la fel de clar că o măsură importantă a succesului prelegerilor sale vine din maniera în care știe să transmită acest conținut.

Ăsta e un punct nodal pentru limitele în care cultura noastră se mărginește adesea. Efortul dobândirii conținutului are nevoie să fie dublat de abilitatea transferului. Altminteri, atât cel care creează cultura, cât și cei care ar dori să o primească nu vor reuși să-și împlinească aspirațiile. În plus, spațiul public rămâne liber pentru comunicatori buni, cu un conținut mai puțin bun.

Ne uităm cu admirație la culturile mari și la răspândirea lor. Cuvântul-cheie aici e „răspândire“. O cultură devine mai mare și în măsura în care e răspândită mai bine. De când lumea. Or, pentru asta e nevoie de oameni care să o răspândească cu pricepere, cu dăruire, cu convingere. Astfel de oameni avem prea puțini.

L-am întrebat pe Andrei Pleșu, după conferință, cum s-ar putea îmbunătăți abilitățile de comunicare ale oamenilor de valoare din cultura română, mai ales ale celor tineri, pe care nu prea îi vedem și nu prea îi auzim, de care e foarte greu să aflăm și pe care e, deci, greu să-i apreciem cum se cuvine. Domnia sa mi-a vorbit de daturile naturale care compun un bun comunicator: politețe, interes față de celălalt, generozitate, dorința de a asculta și de a împărtăși. I-am vorbit însă și de latura educațională. Liantul menit să adune daturile naturale într-un izvor de valoare și pentru sine, și pentru ceilalți.

Cultura educației din România nu favorizează, în nicio etapă a sa, formele de expresie individuală. Ba, aș zice, le inhibă sistematic. Modelul încurajat nu e acela al exprimării propriei personalități, a propriilor gânduri, emoții sau idei, ci al reproducerii textelor predate sau indicate în bibliografie. Relația vie cu cei din jur e mijlocită de texte moarte. Pentru că un text nu poate trăi decât în sufletul celui care se bucură de el și cu propriile înțelesuri.

Ca să devină bun, un comunicator trebuie să dărâme tot acest eșafod destinat să-i elimine originalitatea și creativitatea. Și să construiască în loc un spațiu animat de întâlnirea între preocupările vorbitorului și cele ale auditoriului. Câtă vreme creatorul va rămâne singur cu creația sa, și publicul larg va rămâne singur, fără ea.

Cel mai mare sprijin pe care o editură ar putea să-l acorde autorilor români pe care îi publică ar fi, cred, acela de a-i instrui cumva și în arta vorbirii în public, în arta de a cuceri, de a convinge auditoriul și în întâlniri față în față, nu doar în paginile cărților. Ar fi o bună investiție, pentru că sunt sigur că ar fi returnată prin vânzări sporite. Același lucru ar putea ajuta și alte feluri de creatori: pictori, sculptori, istorici, muzicieni, arhitecți etc.

S-ar crea o cultură mai vie, mai dinamică, mai ușor de răspândit și de aprofundat. Auditoriul ar putea deveni el însuși un multiplicator de cultură în măsura în care ar înțelege mai mult și ar putea povesti altora mai multe despre asta.

Puține lucruri fac mai bine unui spirit decât întâlnirea cu un spirit mai bogat care știe să deschidă o poartă și să însoțească pe un drum nou. Am văzut asta și în zâmbetele, privirile și încântarea auditorilor lui Andrei Pleșu. Așa aș vrea să învățăm să ne bucurăm de cultura noastră și de creatorii ei.
(Aticol apărut în numărul din 16 februarie al Revistei 22)