Criza de încredere
Aud des, în ultima vreme, că sfârșitul crizei economice e o chestiune care nu ține atât de realitatea economică, cât de încrederea oamenilor în viitor. Un fel de autoprofeție împlinită. Dacă suntem suficient de mulți care să credem că va fi bine, atunci va fi bine.
De curând am vorbit la o conferință, la Sinaia, în fața a peste 400 de participanți, majoritatea oameni cu putere de decizie în companiile pentru care lucrau. I-am întrebat câți dintre ei cred că în 2020 vom putea ajunge de la București la Sinaia pe autostradă. Cu descumpănire, am numărat până în zece mâini ridicate. Cazul autostrăzii m-a mirat, pentru că el diferă semnificativ de precedentele abordări ale statului român în această privință. Tronsonul Comarnic-Brașov e primul proiect în care statul nu mai participă direct. Realizarea lui e în responsabilitatea unui grup privat, care are tot interesul să-l termine cât mai bine și mai repede, pentru că de asta depinde să-și încaseze banii pe care îi investește. Și totuși, într-o majoritate dezarmantă, oamenii nu mai au încredere că rezultatul unui parteneriat public-privat va fi cel promis de către statul-partener.
Apare o întrebare dificilă: dacă viitorul nostru depinde de câtă încredere avem în el, cum poți conduce o țară care nu are niciun pic de încredere în tine? Cum poți, ca administrație, motiva un mediu economic să-și proiecteze succesul, într-o țară în care el nu te vede ca un partener de încredere?
Aș fi foarte curios să aflu și dacă membrii Guvernului României au încredere în mediul economic privat românesc. Dacă cumva neîncrederea e reciprocă, atunci ea ar trebui să devină urgent un subiect de interes pentru agenda publică. Pentru că, dacă teoria e corectă, nu vom putea depăși dificultățile economice dacă nu vom găsi măcar un minim palier de încredere între principalii actori economici din societate.
Cum ar putea un guvern să înceapă reinstaurarea încrederii în el? O cale ar fi să promită lucruri mici, simple, concrete. Să le ducă la îndeplinire într-un timp relativ scurt, iar apoi să comunice asta convingător. O parte din neîncredere vine și din faptul că guvernul are tentația să se înhame la proiecte de mare anvergură, foarte complexe, pe termen lung, care depind de mulți factori și care sunt greu înspre imposibil de înțeles și acceptat. Probabil că ele sunt necesare, dar cred că ar ajuta dacă ar putea fi separate în bucăți mai mici și mai clare, mai ușor de urmărit și de pus în practică. Știu că asta nu e simplu și că în România e foarte complicat să fii simplu. E mai simplu să fii complicat. Doar că lucrurile complicate generează greu încredere, de obicei favorizează suspiciunile și rezerva.
Pe lângă simplitate, o altă cale ar fi transparența. Asta e mai greu de realizat, pentru că ar afecta direct posibilitatea unor funcționari de a folosi accesul la informații și resurse în scopuri personale, meteahnă foarte larg răspândită azi. Dar poate s-ar putea începe și aici de undeva. Pentru proiecte mai mici sau pentru anumite domenii, s-ar putea pune pe Internet, pe lângă documentele de licitație, și contractele, și anexele încheiate în urma lor, pentru ca oamenii să-și poată construi încrederea în cunoștință de cauză. Nu pot avea încredere în ceva ce rămâne ascuns.
Nu în ultimul rând, încrederea se construiește și prin comunicare. În loc de consilieri-cântăreți, guvernului i-ar prinde bine o pagină pe Facebook, în care să posteze regulat ce a mai făcut pentru noi. Dar nu texte de legi și ordonanțe, ci beneficii și rezultate pentru populație. Ar fi util să angajeze niște „traducători“, care să poată explica pe înțelesul tuturor la ce e bun guvernul, pentru români, în fiecare zi. Sau măcar o dată la câteva zile.
Pledoaria mea pleacă de la premisa că nu suntem în mod intenționat neîncrezători. Ne-am dori să avem încredere în guvern, dar ne-am dori să avem motive pentru asta. Și sunt sigur că ne dorim să ieșim din criză. Așadar, jumătate de drum e deja parcurs. Pentru cealaltă jumătate am avea nevoie de câteva semne că și pentru guvern încrederea noastră contează.
(Articol apărut în numărul din 23 martie al Revistei 22)
2010, martie 26 @ 2:31
Sugerati ca increderea e o problema de comunicare si ca, de fapt, in substrat, guvernul ar fi, in vre-un fel, competent si bine-intentionat, deci de incredere. Eu ma indoiesc atat de competenta cat si de buna-intentie.
Am in schimb, incredere totala in mediul privat. Daca guvernul ar „dona” definitiv terenul de sub viitoarele autostrazi unor firme printr-o licitatie simpla, cum ar fi una pe valoarea taxei de autostrada, in cel mult cinci ani problema ar fi complet rezolvata.
2010, martie 26 @ 10:19
@Cosmin. Mi se pare foarte interesanta abordarea ta si faptul ca ai sesizat aceasta lipsa de incredere a populatiei fata de guvern. Abordarea prin comunicare, transparenta si realizari mici sau medii iarasi mi se pare o solutie buna, daca ar fi aplicata.
Ceea ce insa sesizez eu la stat, si nu de curind, este o lipsa fundamentala de strategie. A face ce spui tu este in primul rind o problema de a defini o strategie, un plan, de a-l pune in practica si de a-l revizui ulterior in functie de rezultate. Asta nu numai ca lipseste cu desavirsire dar cred ca este complet inutila in viziunea statului, in conditiile in care de multe ori statul are o alta agenda decit populatia. Vad cum statul se epuizeaza intr-o gramada de directii (nu stiu daca bune sau rele) dar fara un plan.
In urma unei strategii (necesara mai ales acum in perioada de criza) s-ar putea rezolva mai multe probleme si mai repede. Una dintre ele ar fi atragerea de bani profitabili (in opozitie cu banii imprumutati) din fonduri de coeziune (circa 13 mld euro disponibili intre 2007 si 2013), bani care ar servi micilor intreprinderi, unor proiecte pentru disponibilizati, etc.
Acesti bani sint gratuiti si statul ar putea intermedia mai usor obtinerea lor.
Alta ar fi vinzarea activelor imobiliare ale statului, inca disponibile.
Alta ar fi incurajarea disponibilizatilor, scolirea si finantarea lor pentru deschiderea de noi afaceri.
Alta ar fi o scutire de impozit pentru o anumita categorie de firme.
Acestea sau altele ar tine de o strategie pe termen scurt sau lung, care ar arata un fel de coeziune si interes al statului pentru noi, in timp de criza si ulterior crizei.
Eu am o neincredere care pleaca de la lipsa de strategie, de plan si ajunge incet in zona de scirba generata de furturile pe care statul le face prin functionarii lui privilegiati. Daca totusi ar exista o strategie din care sa profitam si noi putin, poate as putea uita de furt.
In ceea ce priveste increderea sau neincrederea statului in mediul privat, eu cred ca statul este foarte putin interesat de a-si face o opinie asupra acestui aspect.
Daca mediul privat nu inseamna companii mari cu taxe mari, nu vad un interes viu pentru privatii mici si medii. Ori eu cred ca acum, mai mult ca niciodata, statul ar avea un interes major in a-si face o opinie si in a-i sustine pe acestia mai mici.
O sa vedem cu iese pina la urma.
2010, martie 26 @ 11:34
„Aş fi foarte curios să aflu şi dacă membrii Guvernului României au încredere în mediul economic privat românesc”.
Categoric membrii de guvern au incredere in sistemul privat propriu. Adica in business-ul facut de ei cu apropiati de-ai lor in legatura cu investitiile de stat, decise de ..membrii guvernului.
Altfel, uita-te la ce „arunca pe piata” pe post de hotarari pt. umplerea gaurilor din buget.
2010, martie 26 @ 14:38
Ca de obicei, Cosmin, ma uluieste atitudinea ta constructiva la modul total implicat generos-altruist-dezinteresat, orientat exclusiv spre binele final de care ar putea beneficia aceasta tara.
Ca de obicei, ma uluieste opacitatea mediului politic vizavi de solutiile pe care le propui si, cel mai important, vizavi de tine ca valoare umana in contextul acestei penurii de lideri autentici politici.
Cat de „mici” sunt, Dumnezeule!
2010, martie 31 @ 17:17
@cosmin
Am chemat o firma de curatenie.
Erau opt; au misunat brownian cam cinci ore.
Zice seful: va place? poftiti un servetel sa vedeti ca e curat.Il iau, dau cu el pe marginea unui sertar – gri.
El: a, poi foarte bine, chiar va rog sa ne controlati!
Eu: ca sa va controlez eu, voi trebuie sa ma platiti!
cat despre poll-urile astea – ”cati credeti k”
mi se par ca implinesc asteptarile.. de neincredere
as merge pe ”cum credeti ca se poate k”
”nu suntem în mod intenţionat neîncrezători” – zici.
de acord, in ideea ca, daca esti din fire cumva, nu esti in mod intentionat 🙂
asa ca .. sa nu ne descumpanim, caci, vorba poHetului nationale – ”ci cumpana gandirii de azi nu se mai schimba”
@Razvan
dadada
mediul privat.. propriu 🙂
2010, aprilie 9 @ 16:38
@cos Sunt complet de acord cu primul paragraf.
Eu stiu sigur ca nu exista buna-intentie, decat ca o exceptie care sa confirme inexistenta ei. Iar unde este buna intentie, apare incompetenta celor care o inconjara.