Viitorul fără trecut

Prezentul nostru nu prea se desfășoară înspre un viitor clar, motivant, dătător de speranță și energie. Ne consumăm în prezentul imediat. Mâine e infinit mai important decât poimâine. Răspoimâine încă nici nu se zărește. El e adesea bine descris în agendă, dar nu are sens decât pe măsură ce ni-l apropie lucrurile urgente. Săptămâna viitoare nu va fi cu nimic diferită de săptămâna asta, iar luna viitoare va fi asemenea celei ce-i va urma.

La lansarea celei mai recente cărți a Ioanei Pârvulescu, „Viața începe vineri”, Gabriel Liiceanu a vorbit despre oamenii sfârșitului de secol XIX, în care se petrece acțiunea romanului, despre ce îi deosebea pe ei de oamenii vremurilor noastre. Și m-a frapat în discursul lui un lucru: felul în care ei își construiau prezentul înspre un viitor în care credeau foarte mult. Un viitor care avea sens și pentru ei, și pentru comunitățile din care făceau parte. M-a frapat pentru că nu m-am recunoscut și nici nu am recunoscut într-o astfel de atitudine vreo comunitate din care să simt că fac parte.

Oamenii secolului XIX aveau vocația de a construi pentru viitor ceva ce avea să rămână în urma lor. Noi lăsăm urme fără niciun viitor. Cele mai frumoase clădiri din România s-au construit atunci. Cele mai trainice instituții tot atunci. Carierele cele mai strălucite își au rădăcinile tot atunci. Idealurile naționale cele mai nobile tot de atunci își trag obârșiile.

Pe noi, acum, ne mână cel mai mult funcțiile, conturile, ratele și ratingul. Cum de ne-am blocat, de unde și cum poate renaște preocuparea pentru ceva mai înalt de atât? E clar că trăim mai repede decât ei. Și totuși creștem mai încet și împărtășim cu alții mai puțin din ceea ce suntem. E clar că știm mai multe decât ei. Și totuși, înțelegem mai puține. Mama unui foarte bun prieten mi-a spus de curând, în timp ce ne plimbam printr-o livadă părăsită de pe o fostă moșie a familiei: „Taina lumii n-o s-o afli niciodată în hotel sau la piscină. Taina lumii o afli în viața la țară“. Cuvintele ei m-au atins și mi-au dat de gândit. Mi-am adus din nou aminte de ele, ascultându-l pe Gabriel Liiceanu vorbind despre taina unei lumi pierdute.

De lumea aceea m-am mai apropiat ascultându-l și pe Neagu Djuvara la o recentă conferință. El evoca prin propria prezență, prin propriile cuvinte și gesturi, prin propria eleganță, politețe și franchețe o lume a mijlocului secolului trecut pentru care, deși nu am cunoscut-o direct, simt o nevoie teribilă. Erau oameni care aveau modele și pentru care viitorul avea sens numai în măsura în care temelia pe care o așezai pentru el în prezent respecta niște rigori, niște valori.

Cunosc astfel de oameni și ai zilelor noastre, dar ei nu mai apucă, în nebunia României de acum, să-și urmeze vocația binelui în sensul lui mai înalt. Constrângerile coborâtoare sunt zilnice și foarte presante. Ne uniformizează la nivelul cel mai de jos, al gratificațiilor instantanee, socialmente valorizante. Viitorul n-are loc. El vine prea încet, nu prezintă garanții, n-are valoare netă. Toată lumea pare că trage de prezentul propriu până îi rupe orice legătură cu un viitor comun mai bun.

Sunt convins că și înaintașii noștri aveau, acum un secol sau un secol și jumătate, constrângerile lor. Că se loveau și ei de tot felul de neajunsuri și opreliști zilnice. Aș vrea să învăț însă de undeva, de la cineva cum făceau ei să treacă de ele într-un fel în care să le rămână timp, energie și bucurie pentru lucrurile care puteau dăinui după ei, care puteau servi drept pildă și inspirație celor ce le urmau. Cum făceau ei de aveau timp pentru studii aprofundate, cariere ilustre și vieți personale trainice, iar în plus găseau timp și pentru întreprinderi comune, fie ele culturale, sociale sau politice?

Noțiunea asta de întreprindere comună, de comunitate riscă să nu mai poată reînvia în România. Comunismul a distrus adevăratele comunități, unite prin valori comune și a creat altele noi, forțate, guvernate de neîncredere și impostură. Generația născută după 1989 nu are modele comunitare. Părinții lor nu le-au trăit, deci nu le pot da mai departe. Pentru politicieni și mass-media comunitatea europeană e, cel mult, o sursă de fonduri nerambursabile. Pe care, culmea ironiei, nu le putem accesa pentru că nu suntem în stare să propunem proiecte care să implice comunități (cel puțin de interese) viabile.

Pentru noua generație, cele mai la îndemână comunități sunt cele virtuale. Cum vor putea ele trăi și în afara calculatoarelor e provocarea acestui început de secol. Pentru civilizația vestică, e vorba de o adaptare, de o îmbinare a comunităților tradiționale cu cele ale viitorului. Pentru noi, e vorba de un nou început. Trebuie să învățăm să creăm, din neant, un nou tip de comunitate. El nu va putea recupera aproape nimic din trecut, pentru că nu simte un trecut la care să se poată raporta aspirațional. Aspirațiile noilor comunități vor veni doar din prezent. Riscul cel mare va fi ca viața să înceapă în fiecare vineri.

(Articol apărut în numărul din 2 martie al Revistei 22)