Aș vrea un primar biciclist

Zilele astea am descoperit Bucureștiul cu bicicleta. Pentru prima dată. Bucureștiul zgomotos și periculos al marilor bulevarde dar și Bucureștiul fermecător al străduțelor liniștite, flancate de case frumoase deși, poate, uneori un pic cam pestrițe.

Până acum m-am uitat la bicicliști în străinătate cu admirație iar în România cu mirare. În străinătate îi admiram pe cei, din ce în ce mai mulți, pe biciclete, pentru că mi se păreau exponenții unui stil de viață mai bun. Mai curat, mai sănătos, mai natural, mai vesel. Am rămas cu părerea asta chiar și după ce, în Viena, vreo doi erau cât pe ce să mă calce pentru că mergeam aiurea pe benzile rezervate lor.

În România mă uitam cu mirarea dată de lipsa înțelegerii. Nu prea înțelegeam unde și cum pot trăi ei în București bucuria mersului pe bicicletă. Pe carosabil nu au cum, pentru că șoferii nu sunt obișnuiți sau educați să țină cont de altcineva în afară de propria mașină, pe trotuare nu, pentru că sunt înțesate de mașini urcate una peste alta, iar pe pistele special “amenajate” iar nu au cum, pentru că sunt pline de gropi, de mașini parcate și de pietoni, neobișnuiți, la rândul lor, cu altcineva în afară de ei înșiși. Și oriunde s-ar afla, am văzut de nenumărate ori, bicicliști în mers atacați de haite dezlănțuite de câini vagabonzi.

Și totuși, tentația de a încerca ceva în plus, mai bun în viața mea, a fost suficient de mare încât să mă aventurez. Iată-mă, așadar, biciclist, experimentând Bucureștiul în weekendul de Paște. Toate reprezentările pe care mi le construisem s-au dovedit a fi adevărate, cu alte câteva în plus. Nu e ușor să te plimbi cu bicicleta prin București.

Când am reușit însă să trec peste toate piedicile astea de ordin rațional și m-am lăsat în voia libertății de mișcare, am putut să mă bucur pe de-a-ntregul de trăirea la care speram. Am avut timp să văd și să admir detalii pe care, din mașină nu le-am văzut și nu le-aș fi văzut niciodată.

Am avut libertatea să merg pe orice străduță, indiferent de sensurile unice. Mi-am permis mica bucurie de a nu sta la toate stopurile și de a merge când pe stradă, cu mașinile, când pe trotuar, cu pietonii. Sau invers. Am putut să văd, lângă Pasajul Unirii, niște inscripții rotunde pe care scria : “Spațiu verde în sectorul 4. Piedone pentru tine” și să mă întreb, pedalând, dacă Piedone e îngropat pe undeva pe-acolo.

Am putut să văd cum, din mașini sau autobuze, oamenii se uitau mirați la mine. Mi-am adus aminte de mine în locul lor, și am zâmbit. M-am uitat apoi, cu o frățească înțelegere, la ceilalți bicicliști. Am simțit ce simțeau trabantiștii pe vremuri, când se întâlneau în trafic. Probabil că sunt simptome și naivități de nou-venit în lumea bicicliștilor, dar eu m-am bucurat de ele.

Prin mersul cu bicicleta am căpătat ceva ce nu prea am avut în ultima vreme – am căpătat timp. Timp de plimbare în parcuri și pe străzi, timp de respirat, de simțit oamenii, vântul, copacii înfloriți, cerul și soarele. Motive suficiente pentru care riscurile să fi meritat.