Dintr-o privire

Deși înțeleg subiectul din ce în ce mai bine, nu contenesc să mă intrige, periodic, dificultățile pe care le avem să privim în ochi oamenii cărora le vorbim. Țin cursuri de vorbire în public și aproape în fiecare grupă de cursanți, oricât de ridicat ar fi nivelul ierarhic pe care îl ocupă în companiile lor, cel puțin jumătate au dificultăți majore de a privi în ochii oamenilor cu care vorbesc.

Când îi intreb de ce, mulți pun reținerea pe seama emoției. Emoția asta îmbracă însă o frică și în spatele ei stă ceva de care foarte puțini au avut norocul să scape. Nu e o părere, ci o constatare. Pentru că atunci când îi întreb, nouăzeci la sută răspund afirmativ la întrebarea câtor dintre ei le-a fost adresată, în copilărie, adolescență sau chiar mai târziu, fraza: “uită-te la mine, când vorbesc cu tine!”. Pentru câți deci, privitului în ochi i-a fost asociată, de foarte timpuriu, provocarea unei suferințe. Și în mare măsură, lucrurile sunt păstrate la acest nivel. Pentru că la întrebarea câtor dintre ei le-a fost adresată vreodată fraza: “uită-te la mine, ca sa vezi cât te iubesc!” răspunsurile afirmative sunt foarte, foarte rare.

Așadar, încă de acasă, ochii celor importanți pentru noi devin încărcați mai degrabă cu puterea de provoca durere. De a certa, de a judeca, de a exprima nemulțumirea și reproșul. Neșansa continuă și la scoală, unde privirile directe ale educatorilor și profesorilor arareori aduc ceva bun. Ele caută cel mai adesea privirile elevilor pentru a-i întreba ceva, a-i verifica, a-i ridica în picioare sau a-i scoate la tablă. Sau a-i pedepsi. Apoape niciodatată pentru a-i aprecia sau încuraja în mod explicit. Calvarul continuă și la facultate unde privirea profesorului are scopul de a surprinde lipsa de pregătire la examen sau disconfortul dat de absențele repetate.

Pe tot acest drum, presărat la tot pasul de oameni cu un rol formativ decisiv, privirea în ochi e golită sistematic de puterea de face bine și a ne face să ne simțim bine. Pentru că nu deprindem obișnuinta de a ne hrăni din privirile celor din jur, nu deprindem nici putința de a ne sprijini pe ele, de a primi de la ele putere și energie. Și pentru că nu vrem cu nici un chip să repetăm experiența suferinței, deprindem obiceiul de a le evita. Obiceiul ăsta ne transformă însă în vorbitori la pereți și creează publicuri obligate să-și direcționeze interesul tot către pereți. Acolo unde fiecare se poate gândi în liniște la ale lui. Rezultatul e că fiecare vorbește cu sau se ascultă doar pe el însuși.

Impactul e profund pentru că depășește instanța vorbirii în public. Ea e doar vârful aisbergului, parte lui vizibilă. Pentru că în lipsa privirii, mai nimic nu e posibil: nici învățarea, nici bucuria, nici compasiunea, nici persuasiunea și nici consistența vreunei relații. Vorbim fără să privim către oameni care ne aud fără să ne asculte. Schimbăm cuvinte care nu transmit, în fapt, nimic.

Talk-show-urile din România abundă de invitați care vorbesc în fața noastră, dar nu cu noi. Emisiuni nesfârșite în care interlocutorii interacționează de-adevăratelea cu ceilalți doar când trebuie sau vor să se certe, să acuze, să defăimeze. Am văzut de curând o secvență dintr-un talk-show în care gazda și invitatul își făceau complimente calde, verbalizându-le însoțite de priviri încărcate de admirație decentă și autentică. M-am mirat și apoi m-am mirat că mă mir.

A durat puțin până să-mi dau seama că sunt luni bune de când nu am mai văzut la vreo televiziune din România oameni care să-și facă autentic complimente. Cu mult prea rare execepții, ale unor emisiuni focalizate pe scoaterea la lumină și încurajarea valorilor, vasta majoritate se concentrează exact pe contrariu.

Oamenii nu se mai privesc ca să se bucure de prezența celuilat, ci ca să se bucure de suferința celuilalt. Cam de-aia se și uită din ce în ce mai mulți la televizor. Prin ochii lui vedem suferința pe care am simțit-o noi din ochii altora. Vedem oameni care se ceartă fără să ne privească, deși asta ne privește tocmai pentru că nu ne putem abține să-i privim. E un cerc vicios și nu putem ieși din el decât unul câte unul, pe măsură ce reînvățăm să primim și să dăruim bucurie dintr-o privire.

(Articol apărut în numărul din 20 aprilie al Revistei 22)