Eu când vreau să fluier, mă mai gândesc

Mă gândesc la faptul că, atunci când am văzut filmul, am avut sentimentul clar că nu e despre ceva ce se întâmplă în incinta închisorii, ci mai ales despre ceva ce se întâmplă în afara ei, în fiecare zi, în România.

În film, dramatismul e dat de autenticitatea condițiilor de viață ale pușcăriașilor transformați temporar în actori. În viața noastră de zi cu zi, dramatismul e dat tocmai de lipsa lor.

Filmul e, pe de o parte, despre imposibilitatea multora dintre noi de a duce la bun sfârșit o bună intenție altruistă. Asta și din cauză că nu știm să o comunicăm altfel decât imperativ, dar și din cauză că ceilalți nu prea sunt dispuși să o asculte sau să participe la ea. Ba chiar, adesea, sunt predispuși să se opună. Din principiu. Sau din educație. Sau din obișnuință.

Genul ăsta de reacție larg împărtășită îi transformă de multe ori pe cei care au curajul unei inițiative în ciudați. Mai ales dacă insistă sau persistă să facă binele. În fața opoziției normale, ei devin anormali. Se trezesc în mod insidios într-o postură eminamente defensivă, în care trebuie să justifice încontinuu de ce vor să facă bine, de ce nu stau liniștiți în banca lor, ca toată lumea, într-o perpetuă renegociere a răului cotidian. Devin inadecvați și pot avea parte de represalii. Nu pot să nu mă gândesc cum toți promotorii celui mai important deziderat postdecembrist, deconspirarea Securității, au devenit, pe rând, de la Corneliu Coposu la Ticu Dumitrescu, inamici publici ai unor mase de oameni „de bine“ pentru care binele înseamnă doar băltirea în răul devenit singurul mod de viață cunoscut.

Filmul mai poate fi privit însă și din alt unghi, acela al relației multora dintre noi cu lumea. În film, confruntat cu opoziția celorlalți, eroul principal alege să-și facă dreptate singur, în sensul în care să-i oblige pe toți ceilalți să cânte cum le fluieră el. Chiar și cu ciobul de sticlă la gât. În viața care bate filmul, mulți încearcă asta și nu obțin decât contrariul. Ei fluieră, iar restul își vede fiecare de treaba lui. Dar mecanismul e același. Am o idee. Mi-o autoproclam ca fiind bună și altruistă. Și atunci orice fac e justificat în numele ei. Ce vor sau cred ceilalți nu mai contează. Nimic nu e mai presus de părerea mea. Tradiționalul motto din educația familială românească „eu te-am făcut, eu te omor!“ e dus în film la extrem, până la „tu m-ai făcut, eu te omor!“.

Însă cine pe cine a făcut devine complet secundar în raport cu importanța propriei persoane și a apropierii ei de absolut. Când Voicu vorbește ca să-l înțeleagă numai cei care îl ascultă, e convins că face o faptă bună. Când judecătorul Costiniu îl invocă pe diavol ca protector al celor care nu dau verdictele cerute de el, e convins că Dumnezeu e de partea lui, de partea bună, adică. Când patroni sportivi, oameni de afaceri sau politicieni pun în grija cerească atât înfrângerile, cât și victoriile lor, ei sunt convinși că Cel de Sus n-are altă treabă mai bună de făcut pe lumea asta decât să se ocupe de potlogăriile lor penale, fotbalistice, imobiliare sau politice. Adică să le țină partea, ca să-și poată trage ei partea leului. Sau a leilor, la cursul zilei. Delirul acestor oameni care ne conduc în libertate nu diferă cu nimic de patologiile pușcăriașilor pe care filmul lui Florin Șerban le aduce între noi. Doar că printre noi ei sunt din ce în ce mai mulți.

Sunt convins că și în țările occidentale, mai acomodate cu civilizația comunității decât noi, fiecare ar vrea să fluiere, când îi vine să fluiere. Și, cu toate astea, spațiul public nu e un vacarm de chiote, strigături și răgete. Lumea fluieră mai întâi în gând, apoi între apropiați, apoi între colegi și cunoscuți și abia apoi, dacă primește aprecieri, fluieră într-un fel în care să atragă atenția asupra unei idei, a unui proiect sau a unei fapte. E o măsură, o temporizare de care avem mare nevoie.

Altminteri, se întâmplă ca în film. Eu când vreau să fluier, fluier, dar asta nu mă ajută la nimic. Și, în loc de binele din imaginația mea, ajung să provoc o realitate dureroasă pentru toți cei care s-a întâmplat să fie lângă mine când nu m-am putut abține să fluier.
(Articol apărut în numărul din 7 aprilie al Revistei 22)