Ca și cum n-ar fi

„Vă rog frumos, suflați aici! Vă rog io frumos, suflați în fiolă! Hai domne’, vă rog io frumos, ca să n-avem probleme, vă rog mult, suflați aici!“ Implorările cu pricina le-am auzit la știri, de curând. Cam așa încerca să-și impună autoritatea un polițist de la circulație, încercând să convingă un șofer să dea testul de alcool. Șoferul respectiv era finul unui fost ministru, ceea ce, pe standarde românești, făcea din el o personalitate. De unde și abordarea exagerat de culantă a agentului. Între timp, șoferul dădea telefoane.

Imaginile de la noi mi-au adus în minte o întâmplare pe care am trăit-o în America, acum câțiva ani.

Mă plimbam pe faleză, într-o stațiune de pe Coasta de Est. Era destul de aglomerat, circulau și oameni, și mașini. La un moment dat, la o intersecție, un tip foarte macho, dintr-un SUV mare, negru și tunat, l-a atenționat prin geamul deschis pe un polițist că nu dirijează circulația suficient de repede ca să treacă el. Polițistul s-a dus la portiera mașinii și i-a zis calm, dar foarte hotărât: „Sir, please step out of the car!“ (Domnule, vă rog să coborâți din mașină). Tipul a început să zică ceva, dar n-a mai apucat să termine. În mijlocul intersecției, polițistul a băgat mâna pe geamul mașinii, i-a scos cheile din contact, a deschis ușa șoferului, l-a apucat de ceafă și l-a scos din mașină. Imediat ce s-a văzut afară, latino a scos telefonul, să sune pe cineva. Polițistul i-a spus să închidă telefonul și să pună mâinile pe mașină. Individul, extrem de înfuriat, nu dădea semne că s-ar conforma. Într-o clipă, omul legii i-a smuls telefonul din mână, l-a aruncat pe jos, l-a pus în genunchi, i-a sucit mâna la spate și i-a pus cătușele. Apoi l-a așezat în fund pe trotuar, s-a urcat în mașina lui și i-a parcat-o lângă el, ca să nu mai blocheze circulația. Totul n-a durat mai mult de 30 de secunde. În final, a venit lângă șofer și l-a-ntrebat: „Acuma zi, care-i treaba?“.

A doua știre pe care am văzut-o recent era cu niște jandarmi prin fața cărora un grup de bătăuși a intrat într-un bar cu bâte și topoare și a snopit în bătaie câțiva angajați ai localului, după care au ieșit și au plecat bine-mersi, trecând pe lângă aceiași jandarmi inofensivi. Totul înregistrat de camerele de supraveghere ale stabilimentului. Și imaginile astea mi-au adus aminte de o întâmplare la care am fost de față, tot în America.

Stăteam pe nisip, pe o plajă, și admiram surferii cum încălecau valurile și le îmblânzeau până aproape de mal. Mi-am dat seama că în apă există un fel de ierarhie, în care unii aveau locuri mai prielnice pentru a prinde valurile mari, iar alții prindeau doar ce mai rămânea de la primii. La un moment dat, din apă au ieșit agitați mai mulți tineri. Ceva se întâmplase în valuri, iar acum păreau că vor să regleze socotelile. Erau vreo 4-5 care îl înconjuraseră vociferând pe un altul ce înainta de la mal spre mașinile parcate la capătul plajei, fără să scoată un cuvânt. Spiritele erau foarte încinse și aș fi pus pariu că se va ajunge la altercații fizice, pentru că gesturile deveneau extrem de elocvente. Când s-au apropiat de locul în care stăteam, l-am auzit pe cel din mijloc zicând în engleză, cu o voce amenințătoare, doar atât: „Dacă nu vă depărtați toți la mai mult de un metru de mine, chem poliția!“. Prima mea reacție a fost să zâmbesc înțelegător și oarecum trist pentru soarta lui. Apoi, însă, s-a petrecut ceea ce pentru mine a avut alură de miracol. Toată gașca de înfierbântați a făcut un cerc de un metru în jurul tipului și a continuat să se deplaseze pe lângă el, înjurându-l și amenințându-l, până când a ajuns la mașină, însă fără să se apropie mai mult de el. Omul a plecat și ei s-au întors în apă bombănind și descărcându-și nervii. Inutil să spun că, minute bune după aceea, n-am mai urmărit surferii, ci am încercat să integrez ce fel de autoritate are în SUA nu doar polițistul, ci până și numai cuvântul polițist. Și cum e asta o altă planetă față de ce știam eu de acasă.

Autoritatea e lucru mare, de aceea se și câștigă greu. Probabil că se păstrează încă și mai greu. În lipsa ei însă, statul nu valorează doi bani. Costă bani mulți, dar nu valorează nimic. Atâta vreme cât mulți se uită la polițiștii noștri ca și cum n-ar fi, Poliția Română are nevoie urgentă de un transplant de autoritate. Evident, operația n-ar trebui făcută într-un spital românesc.

(Articol apărut în numărul din 4 mai al Revistei 22.)