Împotriva noastră

Lupta crâncenă care se dă acum nu e pentru 25% din salariile bugetarilor, ci pentru 100% din supraviețuirea noastră. România a încetat să fie un stat modern odată cu sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Venirea comuniștilor la putere a însemnat nu doar decuplarea de la mecanismele economiei de piață, singurele capabile să producă bunăstare pe termen lung. Decimarea fizică a elitelor României a însemnat înlocuirea unei clase sociale care fusese educată temeinic să dea înapoi societății cu o adunătură de parveniți lipsiți de scrupule, al căror unic scop era să ia. Prin orice mijloace, cu orice preț, să ia totul de la cei care aveau.

Ăsta a fost modelul fundamental pe care s-a clădit statul român comunist și ăsta e modelul în care statul român postcomunist încă funcționează. Doar că, acum, principalul loc din care toată lumea vrea să ia e statul. Mai exact, bugetul statului. El e singurul care pare să aibă resurse nelimitate și care n-a contenit, în ultimii 20 de ani, să și facă promisiuni nelimitate.

Pentru că nu există suficienți români care să dorească sau să poată să-și croiască un destin financiar independent de bugetul statului, încrengătura dintre instituții și cetățeni a devenit o enormă tumoră care mănâncă încet și sigur orice urmă de comportament social sănătos.

Aparatul bugetar s-a umflat peste măsură din simplul motiv că doar în acest fel reprezentanții locali ai partidelor se pot baza pe un număr suficient de voturi. Nu pot controla decât voturile celor pe care îi asistă, îi angajează sau cărora le pot oferi avantaje conexe cu bugetul statului. Acest mecanism face din România un stat condus, la toate nivelele, împotriva lui însuși. Acest mecanism obligă orice discurs politic sau mediatic românesc la populism.

Acum se pune problema reducerii aparatului bugetar. Felul în care el a crescut conduce la o singură concluzie. Dacă vor fi eliminați angajați, nu vor fi eliminați cei cu performanța cea mai slabă, ci doar cei cu relațiile cele mai slabe. Ministerele, administrațiile, universitățile, spitalele, toate au devenit niște feude înțesate de cumetrii, rubedenii și interese care sunt dispuse la orice pentru un singur scop – să-și prezerve posibilitatea de a lua.

Deși suntem buni, nici măcar aici nu suntem cei mai buni. Modelul grecesc e doar cu puțin, maximum un an, înaintea noastră. Ne-ar oferi lecții esențiale, dacă cineva ar avea interesul sau priceperea să le urmărească. Și Grecia și-a perpetuat un stat bazat pe capacitatea de a lua. De a lua de la alte state, adică din bugetul UE, cu precădere. Noi n-am mai apucat luxul ăsta. Am fost atât de concentrați să luăm de la noi înșine, încât nu ne-am mai putut dezvolta în timp util îndemânarea de a lua și de la alții. Dacă o vom dobândi cumva, va fi prea târziu. Cei care au de dat și ar fi fost dispuși să dea vor fi învățat deja lecția și nu vor mai da decât celor care vor avea, la rândul lor, ceva de oferit.

Ieșirea din această spirală a nesațului pare aproape imposibilă. Venim după mai bine de 70 de ani de luat. Cei mai mulți așa ne-am născut și așa am crescut. Auzim în fiecare zi cum cineva nu ne dă suficient. Parlamentul nu ne dă, partidul nu ne dă, primăria nu ne dă, de la serviciu nu ne dă, familia nu ne dă, vecinii nici atât, în general nimeni nu ne dă cât putem noi să luăm. Singurul lucru, pe care, în folclorul popular, cineva și-l poate lua singur e lumea-n cap. Asta spune că, dacă pleci, mai ai o șansă. În rest, altcineva trebuie să îți dea.

Cele mai multe încercări de colaborare cu noi sau între noi de aici eșuează. Ne așezăm la masă preocupați excesiv sau exclusiv de ce am putea lua de la celălalt, nu și de ce am putea să-i oferim înainte. Ascultăm ca să primim, vorbim ca să cerem. Așa arată și „negocierile“ din aceste zile între toată lumea și stat, așa vor arăta și următoarele.

După cum se vede la televizor, președinția și guvernul sunt împotriva tuturor. De la nou născuți până la vechi pensionați. 70 de ani de luat au ajuns la scadență. Ar trebui să dăm, în sfârșit, o dovadă că am învățat ceva, să dăm de înțeles că nu i-am trăit, totuși, degeaba. Altminteri, nimeni nu ne va mai putea apăra de noi înșine. O să ne luăm și ultima șansă la un viitor rezonabil.
(Articol apărut în numărul din 18 mai al Revistei 22)