Bucuria de acasă

Printr-o conjunctură norocoasă, am avut șansa să fiu în Spania, în seara finalei Campionatului Mondial. Am văzut meciul la o terasă animată și de spanioli, și de olandezi. Într-un semn de remarcabilă curtoazie, transmisia era preluată de pe ITV, în limba engleză.

Finalul meciului a dezlănțuit fiesta „la cote paroxistice“, cum ar spune veșnic neinspirații comentatori ai TVR de la acest campionat. Fiecare dintre spaniolii care cântau și dansau pe stradă se simțea campion al lumii. Urmărind meciul și prestația excelentă a spaniolilor, nu m-am putut abține să nu îmi pară din nou rău că noi nu reușim să excelăm în nimic, ca națiune.

Știu că acum sunt inundații și prioritățile pare că sunt cu totul altele, însă inundații au fost și vor fi în fiecare an, dar priorități valide, sustenabile, nu. Aș vota orice politician care ar propune un program menit să facă din România cea mai bună țară din lume la ceva, la orice. La fotbal, la scrimă, la matematică, la dans, la film, la software, nu mai am nicio pretenție. Numai să vină cineva care să vrea și să poată aduna enormele resurse pe care le irosim înspre un scop clar și concis.

Spania muncește de multă vreme la excelență în fotbal. Chiar dacă nu a jucat până duminică nicio finală de Campionat Mondial, echipele sale de club au adunat trofeu după trofeu, devenind unele dintre cele mai titrate, mai iubite și mai bogate cluburi din lume. Am vizitat, acum doi ani, Nou Camp, templul fotbalului de la FC Barcelona, și m-a cucerit nu neapărat cu dotarea materială de top, cât mai ales cu spiritul de luptă și de pasiune care răzbate în fiecare centimetru pătrat al complexului și al muzeului echipei.

Orice performanță are nevoie de ani mulți de pregătire. Ei încep însă de undeva și dau roade doar dacă se aliniază pentru asta resurse complementare: oameni, bani, know-how, experiență, legislație etc. Fără ele, e vorba doar de noroc. Generația de aur a fotbalului româneasc, cea a lui Gică Hagi, e cel mai bun exemplu. În lipsa unui plan, după ea nu a urmat nimic. La polul opus, noua echipă a Germaniei de la acest Campionat Mondial, cu cea mai tânără medie de vârstă dintre toate echipele Germaniei care au participat până acum la campionatele mondiale, a reușit un binemeritat loc trei. Cu un antrenor și cu jucători din noul val, au snopit totuși în bătaie Anglia și Argentina. După generația lor de aur, nemții au crescut o nouă generație notabilă, chiar dacă, deocamdată, de bronz.

E adevărat, noi nu suntem nemți, dar cu spaniolii am avea ceva șanse să semănăm. Și am avea, mai ales, șanse să semănăm cu noi înșine în momentele noastre cele mai bune, dacă ne-am pune problema cum să transformăm aceste momente într-un fel de a fi și de a munci.

L-am auzit pe Franz Beckenbauer declarând înainte de semifinala Germaniei cu Spania, foarte încrezător și liniștit, că spaniolii joacă foarte bine, însă, de multe ori, devin atât de încântați de asta, încât uită să marcheze. Iată că n-au uitat, nici cu Germania, nici cu Olanda. Asta spune multe despre cât de nemți pot ajunge niște spanioli, dacă un conducător inspirat precum Del Bosque îi îndrumă către mentalitatea și atitudinea corecte.

Cea mai importantă parte a victoriei aici se joacă, pe terenul mentalității și al atitudinii. Dacă era vorba în cea mai mare măsură despre bani, Spania n-avea ce căuta în fruntea națiunilor lumii la fotbal. Ar fi trebuit să o bată și Germania, și Olanda, în pofida oricăror preferințe ale caracatiței Paul. E o ironie a sorții că spaniolii sunt pe cale să divinizeze o caracatiță, când noi nu mai știm ce să facem ca să scăpăm de ele. Lor le-au prezis victorii, nouă ele ne asigură doar înfrângeri.

Cum nu (mai) sunt însă un idealist, nu cred că vom scăpa prea curând de caracatițele de Dâmbovița și asta ne va împiedica încă o bună bucată de vreme să obținem performanțe reale și durabile, în orice domeniu.

Nu contenesc totuși să sper că, măcar dintre cei tineri care îndrăznesc și duc la bun sfârșit proiecte înnoitoare pentru România, vor apărea grupuri de performeri care nu se vor mai încurca de relația noastră tradițional aleatorie cu succesul. Aș vrea să mă bucur pentru noi, în loc să mă bucur pentru spanioli.
(Articol apărut în numărul din 13 iulie al Revistei 22)