Coșciugul mass-media
Comerțul cu moartea a devenit cea mai profitabilă afacere a mass-media românești. Deschizător de drum a fost OTV, cu inepuizabilul caz Elodia, iar apoi, mai toate mijloacele media, care condamnau vehement televiziunea de garsonieră ca fiind o pată pe obrazul jurnalistic al României, i-au călcat docil pe urme.
Ultimele două exemple, cuplul Ceaușescu și Mădălina Manole, au ridiculizat din plin noțiunile de măsură și respect, atât față de cei morți, cât și față de cei care încă joacă rolul de public. Cred că e un moment bun să ne întrebăm de ce a ajuns moartea să fie mult mai interesantă decât viața, pe ecranele românești. Nu avem aici de-a face, ca în cazul Michael Jackson, spre exemplu, cu o operațiune de marketing a unei firme comerciale, menită să multiplice maximal vânzările artistului dispărut.
Avem de-a face cu ceea ce mass-media presupun a fi o irepresibilă atracție a publicului românesc către morbid, scandalos și indecent. Așa să fie? Sau avem de-a face cu o incapacitate cronică a mass-media de a produce subiecte documentate și interesante despre ceea ce se întâmplă viu și relevant în jurul nostru? Dacă e vorba doar de o lipsă acută de discernământ și profesionalism?
În mass-media occidentale, un deces al unei persoane cunoscute ține prima pagină mai mult de două-trei zile numai dacă evenimentul cu pricina are repercusiuni economice, politice sau sociale. Altminteri, el trece rapid din zona publică, în care e adus de notorietatea personajului, în zona privată, acolo unde îi este, de fapt, locul.
Mass-media românești par a nu fi deprins această distincție. Nici în cazul deshumării dictatorilor, nici în cel al sinuciderii artistei nu putem vorbi de niciun fel de impact social. Ambele sunt evenimente care au relevanță și încărcătură emoțională autentică doar pentru cei apropiați. Pentru restul, e făcătură. Profitabilă, ce-i drept, dar făcătură.
Înțeleg că principalul ingredient pe care mass-media îl caută pentru a crea și propaga o știre este emoția. Mai înțeleg și că moartea creează emoții dintre cele mai puternice. Nu înțeleg însă de ce trebuie să fim toți făcuți părtași la emoții care n-ar trebui să ne privească. De ce trebuie exhibate mediatic, săptămâni întregi, fără nici o minimă reținere, disensiuni familiale ale unor persoane despre care până mai ieri nimeni nu știa că există?
Pare că rețeta Elodia a ajuns reperul jurnalistic al României. Ea va trebui, deci, predată în școlile de jurnalism și însușită ca tehnică infailibilă de succes în școlile de jurnalism din România. Dan Diaconescu se transformă, încet și sigur, din oaia neagră a mass-media într-un jurnalist vizionar, un creator de bune practici și standarde profesionale.
Cum trăim devine din ce în ce mai puțin important. Important e să mai moară cineva cât de cât cunoscut din când în când, ca să mai putem intra cu picioarele în viață și suferința câte unei familii năucite de pierderea cuiva drag și de câștigarea instantanee a unei notorietăți nesperate. Mass-media sunt mereu pregătite să exploateze cinic, nemilos dezechilibrul emoțional al oricărei rude îndurerate, dispuse să condamne pe oricine și oricum pentru pierderea suferită.
Genul acesta de abordare mediatică ne omoară pe toți. Poate că unii trăiesc mai bine de pe urma acestui comerț mortuar, însă, pentru majoritatea, el nu are cum să fie de bun augur. Spațiul privat se amestecă cu cel public într-un mod nepermis, iar odată cu persoanele care nu sunt lăsate să moară în liniște mor și aspirațiile noastre la o societate decentă.
Nu știu dacă în România mai merită să trăiești, dar sunt sigur că nu merită să mori. Mass-media sunt în stare să-ți deschidă coșciugul, să se așeze lângă tine pentru o poză și un interviu senzațional, în direct și fără menajamente. Dacă nu mai miști, mișcă ei un pic zoom-ul și luminile. Dacă nu poți răspunde tu, sigur va dori cineva dintre cei care se uită la tine de sus, de pe marginea gropii. Ești mort, dar, înainte de a fi hrană pentru viermi, mai trebuie să hrănești neapărat ceva: ratingul emisiunilor cu cel mai mare succes din România – cele despre morți.
(Articol apărut în numărul din 27 iulie al Revistei 22)
2010, iulie 27 @ 22:28
Felicitari pentru articol, e foarte reusit din punctul meu de vedere!
Numai bine!
2010, iulie 27 @ 23:48
Speram sa nu scrieti si Dvs. despre asta. Sunt destui care condamna demersul.
Dar acum c-ati facut-o, ma gandesc ca poate-i mai bine sa li se repete (repetitia e mama invataturii, nu ?!) cat e de imoral ceea ce fac.
In incheiere, stiti ce m-a intrebat copilul meu de 3 ani 10 luni, care nu priveste televizorul decat la programele Disney din weekend, si alea cu masura ?! „Mama, de ce la toate filmele apar intr-un cerculet cifrele 1 si 2 ? ” (Desigur, e treaza pana la orele 22:00 cand mai urmareste tata-sau cate un film). In lumina acestei intrebari, nici nu vreau sa ma gandesc cam ce informatii primesc copiii mai mari care aud – chiar si involuntar – ce se discuta la emisiunile urmarite de parinti.
Sa ne rugam de sanatate. La cap.
2010, iulie 29 @ 17:26
Multumesc pentru articol!
Azi am mai citit un articol de-al lui Dan Tapalaga pe aceiasi tema, pe care-mi permit sa-l pun aici.
Oameni buni- numai de la NOI FIECARE poate veni SCHIMBAREA in bine…
„Acum cateva zile, in curtea unui spital de copii din Cluj: in linistea unei dimineti de sambata, un tata isi cara dupa el copilul cu handicap grav, pe sub ferestrele saloanelor, intr-un fel de plimbare. Copilul urla – un tanguit macabru, un plans bolnav si trist – urla continuu. Parintele tace, il mangaie, implora baiatul care nu-l aude si nu-l pricepe, sa nu mai planga. Parinte si copil, singuri cu durerea lor, in curtea spitalului. La etajul doi se deschide brusc o fereastra.
Cum scoate capul, o femeie intre doua varste tulburata din somn racneste in directia sursei de galagie:
– Liniste! Nu ne putem odihni! Faceti baiatul sa taca!
Baiatul, cu mersul lui impleticit, atarnat de gatul tatalui, urla, plange, cu ochii dati peste cap. Parintele isi vede de mersul lui resemnat, de mangaieri si alintari. Exasperata, femeia isi lungeste gatul peste pervaz si vocea stridenta plezneste din nou, fara mila:
– Faceti baiatul sa taca! E prea multa galagie si nu putem dormi!
Abia acum parintele pare s-o auda. Cumva mirat, uluit de agresivitatea femeii, isi ridica ochii spre fereastra. In linistea din curtea spitalului sparta de bocetul copilului bolnav, raspunde calm:
– Plansul nu vine cand vrem noi. Ati putea avea mai multa intelegere pentru un copil cu handicap. Ce vreti sa facem? Sa plecam din spital?
Femeia le arunca o privire vitriolanta, tranteste fereastra si dispare in salon. Fara scuze, fara vreo umbra de regret sau compasiune.
N-as putea spune cine pe cine contamineaza. Noi pe ceilalti, sau ceilalti pe noi. Televiziunile lumea isterica din jur sau invers. Scena de mai sus se multiplica la nesfarsit, ne izbeste in plin de indata ce pasim afara din universul domestic. Agresivitatea gratuita, indiferenta macabra, lipsa de intelegere fata de durerea altuia au ajuns un mod de viata, un mod de a ne tari un destin mizerabil prin praful istoriei.
Toate gesturile mici de peste zi – de la sofatul in trafic la inghesuiala din supermarket, de la serviciile proaste la marlania de pe litoral (cititi aici o intamplare cu huligani, clasica) – se consuma intr-un ritual de razboi vesnic cu lumea din jur. Cine si cum ne goleste, incet, universul nostru domestic de ultimele farame de umanitate? Cum am ajuns atat de abrutizati, de acriti si de fierti in zeama urii fata de celalalt?
Puteti insira, pe ata explicatiilor, tot ce stiti deja: de vina sunt criza, cei 50 de ani de comunism, lipsa de educatie, balcanismul, romanismul, alienarea consumismului, salbaticia capitalismului de tranzitie, rasturnarea valorilor, de vina sunt Basescu sau Boc, Geoana sau Ponta, depinde de perspectiva. Ne strica tihna mogulii cu televiziunile lor morbide, sapand neobositi dupa sinucigasi si Ceausesti, dupa cadavre si circ. De vina sunt tot timpul altii si cauzele le gasim in afara noastra. Noi suntem mereu puri intr-o lume impura, otravita chiar, iremediabil rea. Ne jelim mereu ca ne-a lovit soarta nedreapta, ne blestemam ceasul cand ne-am nascut aici, in Romania, dar nu iesim din nemiscare. Asteptam sa se schimbe intai jungla, abia apoi noi, animalele risipite prin ea.
Cu constiinta adormita pe asternutul resemnarii eterne, gandurile si faptele noastre intra pe nesimtite in hora agresivitatii cotidiene. Ne infruptam din voluptatea injuraturii si ne racorim creierii incinsi in apele micilor razbunari. Ne trezim intr-o buna zi la fel ca ceilalti, clonele raului, desi ne credem profund diferiti, buni si drepti.
Ne afundam in violenta cu telecomanda in mana, insotiti de presa filistina de astazi si autosuficienta ei stupefianta, dar contagioasa. Cu lipsa lor de intelegere fata de micile drame, la fel ca femeia din fereastra, cu dispretul lor fata de viata intima in momente tragice, televiziunile au transformat Romania intr-un fel de spital de alienati si isterici. Spatiul public s-a comprimat intr-un tipat strident, intr-un latrat ruginit, obositor.
Scuipati apa de mort din care se adapa ratingul televiziunilor si coborati intre vii.
Si veti vedea ca, acolo, intre vii, sunteti si voi. Numai astazi incercati o clipa sa va ganditi: eu cum sunt? Altfel? Oare? Total diferit de ceilalti? Cand v-ati bucurat ultima data? Cand v-ati lasat orbit de frumusete? Cand ati cautat-o pe chip oamenilor intalniti aiurea, pe strada sau asteptand metroul? Cand ati compatimit, cand ati fost generos si sincer? Acum cat timp? Cand le-ati zambit celor care v-au bruscat?
Cand v-ati bucurat ultima data o jumatate de ora respirand aer curat, intr-un parc adevarat, cu copaci adevarati, cand v-ati lipit cu adevarat inima de veselia unui copil sau de singuratatea unui batran? Cand v-ati destainuit durerile, amorurile sau pur si simplu spaimele, fata in fata, respirand acelasi aer cu cineva drag, si altfel decat spovedania rece si insigurata, pe mess, mail sau chatroulette?
Numai astazi, numai astazi ni se intampla sa ne regasim, in treacat, cinci minute. Numai astazi ni se intampla sa ne amintim, vag si cu un zambet ironic pe buze, de intelegere si compasiune. Simtiti si voi, dar nu va puteti reprima un gand: omul asta a luat-o razna? De maine, revenim, cu bata ridicata, in fata pesterii. Si din acest motiv, astazi, numai astazi, voi inchide putin comentariile. Bucurati-va de vacanta sau de o seara frumoasa. „