Dacă aș fi, pentru o zi, FMI

Dacă-aș prinde peștișorul de aur, asta i-aș cere: să mă facă FMI. Apoi aș face o vizită oficială în România, în ziua semnării unui nou acord, și i-aș spune României așa: schimbăm strategia – nu mă mai interesează nici deficitul, nici Ordonanța 50, nici arieratele, nici altceva din tot ce nu merge. Pentru că am înțeles în sfârșit că, de fapt, ce nu merge e modelul de stat pe care România se căznește de 20 de ani să-l încropească. Modelul etatist francez, pe care s-a construit România ante și interbelică, îmbinat cu sărăcia și nesimțirea administrativă românească contemporană reprezintă cea mai nefericită combinație cu putință. Și cea mai perdantă.

„Statul“ român a demonstrat cu prisosință de două decenii încoace că nu merge. Că pe orice pune mâna ruinează: companii, infrastructură, servicii de educație, sănătate, control sau siguranță. Greșeala e în model, nu în aplicarea lui. Nu suntem în situația capitalismului, care e o idee bună aplicată prost. Ci doar a unei idei bune aplicate de proști. De lacomi și de nepricepuți.

Modelul capitalist european presupune, intrinsec, prin natura lui, că cei care îl aplică îl înțeleg, îl doresc și îl acceptă, cu toate avantajele și constrângerile lui. Modelul greșește când încearcă să se plieze pe culturile estice. Aici guvernanții îl înțeleg parțial, îl doresc doar când e bine și îl acceptă doar când e în avantajul lor. În rest, haiducie inversă pe toată linia: luăm de la cât mai mulți, ai lor, ca să dam la cât mai puțini, ai noștri.

Dacă poate exista o presiune esențială pe care organismele occidentale ar putea-o pune pe organismele mutante de administrare centrală și locală ale României, atunci ea ar fi pentru retragerea statului din tot ceea ce face prost. Adică aproape din tot ce face. Nu sunt un adept al statului minimal. Dar sunt un fanatic al statului român minimal. În orice țară occidentală ajung, contactul meu cu angajații sau instituțiile statului sunt eminamente decente. În orice instituție românească ajung, îmi doresc puteri magice instantanee, ca să o fac să dispară pe loc.

Așadar, ca FMI, în loc să mă preocup de tăierea salariilor la stat, m-aș preocupa de tăierea locurilor din care funcționarii publici nu se dau duși. De curând, majoritatea spitalelor a trecut din administrare centrală în administrare locală. Adică, de la unii care o făceau prost de la București la unii care o fac prost de la fața locului. Asta nu e o soluție pentru nimic.

Cum ar fi arătat România astăzi, dacă acum 20, 15 sau măcar 10 ani statul român ar fi concesionat către consorții vestice private construcția de autostrăzi și căi ferate din toată țara? Cred că România ar fi arătat azi foarte europeană. Cred că acum industria și economia ne-ar fi trecut deja de criză, pentru că mărfurile și oamenii se puteau mișca ieftin, repede și bine, oriunde ar fi fost nevoie de ele.

Unde suntem acum, cu statul ocupându-se de subiect? La coada vacii de pe marginea drumurilor pline de gropi și a șinelor topite de un soare ceva mai arzător.

Cum ar fi arătat sistemul de sănătate al României dacă acum un deceniu sau două s-ar fi privatizat cel puțin jumătate din el? Probabil mult mai sănătos.

Cum ar fi arătat azi absolvenții de facultăți din România dacă cel puțin jumătate dintre ele ar fi fost concesionate unor instituții similare de profil din Occident? Cred că mult mai lămuriți despre cum arată lumea în care încearcă să își găsească un rost și mult mai bine pregătiți să îi facă acestei lumi un rost mai bun.

Dacă aș fi, măcar pentru o zi, FMI, aș învăța în al doisprezecelea ceas ce învață orice expat corporatist după două luni de stat în România: autoritățile nu au principii, valori de conduită sau competențe; au doar interese personale pe termen scurt. Nu poți schimba sistemul ăsta cu binișorul decât pe termen lung. Foarte lung. Prea lung. În părțile lui esențiale, sistemul trebuie forțat să se schimbe, trebuie împuținat și retezat. Altminteri, el își va crește întotdeauna la loc, în alt loc, mâine, tot ce va ceda de ochii lumii, azi. El nu știe, nu poate și nu vrea altfel. Dacă FMI ar ști și ar vrea, sigur ar putea.
(Articol apărut în numărul din 2 noiembrie al Revistei 22)