Româniile noastre

Copil fiind, am învățat la școală că ar trebui să-mi iubesc țara pentru holdele ei aurii, pentru cerul albastru și pentru sângele vărsat de înaintașii noștri. N-am fost niciodată prea convins. La holde și la cer n-am vibrat în mod particular, iar sacrificiul înaintașilor mi-a câștigat respectul mai degrabă pentru ei decât pentru țară. Am înțeles că, din dragoste, pe timp de război, ar trebui să o apăr ca să nu o ia alții. Dar n-am înțeles niciodată cum să fac pe timp de pace. Cum să o apăr de ai noștri?

Pentru că dragostea mea e pusă la încercare nu de pericolul unor ipotetici invadatori externi, ci de certitudinea ocupanților interni, frații mei, cum ar veni. Dacă ei o vor mai iubi la fel de intens câțiva ani, n-o să mai vrea nimeni să o cucerească vreodată. E și ăsta un fel inedit de a o apăra, dar cu rezultat incert – un fel de victorie à la Pirus.

Ori de câte ori am încercat să iubesc o Românie mare, am sfârșit prin a iubi multe Românii mici. Româniile oamenilor pe care îi cunosc și ale celor despre care aflu că își tratează țara cu respect. Ce îmi lipsește însă sunt dovezile că și România, la rândul ei, îi tratează pe oamenii aceștia cu respect. Prin asta nu înțeleg că ar trebui să le dea ceva înapoi, dar ar trebui, măcar, să nu le ia. Nu mă aștept să le ofere avantaje sau privilegii, dar mi-aș dori să nu le ia șansa unui viitor.

Aș vrea să-mi iubesc toată țara, dar nu știu de unde să o apuc. Nu să o iubesc doar așa, ca pe un concept istoric, aș vrea să-i iubesc realitățile. Însă prea multe dintre ele, cum vreau să le iubesc, cum îmi trag câte-o palmă. Am întors celălalt obraz de multe ori, dar n-am rezolvat nimic. Ele se răstesc încontinuu la mine.

Vreau să fiu mândru că sunt român, dar nu pot să mă mândresc decât cu strădania zilnică de a deveni precum românii contemporani pe care îi admir. Mi-ar fi ușor să mă mândresc cu isprăvi de mult trecute ale unor români de seamă, dar aș fi ipocrit. N-am niciun merit în legătură cu ele. Aș vrea să mă mândresc cu isprăvi prezente ale românilor obișnuiți. Iar aici pot să o fac așa, mai cu sfială. Adică pot să mă mândresc dacă îmi caut motivele pe internet. Găsesc mulți români care fac multe lucruri foarte frumoase. Însă cum ies pe stradă, sunt obligat să devin, brusc, foarte modest.

Uitându-mă la ultimii șaptezeci de ani din istoria noastră, am temeri mari cu privire la următorii șaptezeci. Comunismul de la noi a însemnat că, în decursul a doar câțiva ani de la mijlocul secolului trecut, pleava societății, toți neinstruiții și neisprăviții au ajuns peste noapte să conducă, să formeze „elite“ și să ne hotărască destinul colectiv și individual.

Consecințele au depășit cu mult ororile oricărui război. Iar multe dintre consecințele astea au urmași care trăiesc printre noi. Au luat chipul și asemănarea libertății, ale democrației și ne macină în continuare. Iar eu nu știu cum să fac să iubesc România cu ei înăuntru.

M-ar ajuta dacă aș vedea că România îi încurajează cumva pe cei care o iubesc. Nu pe cei care urlă la televizor că o iubesc. Ci pe cei care luptă în fiecare zi să o iubească, că nu e ușor. Pe cei care își plătesc în fiecare lună taxele, care creează locuri de muncă, pe cei care păstrează curat pe unde merg, care salută când intră într-o încăpere, pe cei care nu se bagă în față, pe cei care insistă să vorbească românește corect, pe cei care nu își fac treaba de mântuială, pe cei care se tot agită să facă proiecte prin care să împingă lucrurile înainte, adică pe cei care țin cu adevărat la România din jurul lor.

Doar că, de multe ori, în jurul lor e o Românie care nu prea ține la ei. Una pusă pe ceartă, pe furat, pe șmechereală și aroganță. Are haine, case și mașini scumpe, dar obiceiuri ieftine. Personaje sus-puse, în structuri de partid, în firme de partid sau în instituții de partid. România e la picioarele lor. Sunt modele de succes cu milioane de adepți. Au răsturnat scara valorilor și ne obligă pe toți să urcăm în jos, după ei. Sunt solidari doar între ei și își iubesc țara până la sacrificiu. Până la sacrificiul ei.

Coabităm greu unii cu alții. Din ce în ce mai greu. Româniile mici n-au găsit deocamdată calea spre o altfel de Românie mai mare, așa că ne iubim țara selectiv. Când câștigăm un meci, luăm un premiu sau descoperim ceva. Deși cea mai importantă descoperire ar fi cum să scăpăm de toate motivele pentru care nu putem să ne iubim țara așa cum ne-am dori.
(Articol apărut în numărul din 9 noiembrie al Revistei 22)