Vremurile din noi

Dimitrie Gusti spunea, acum 80 de ani, că „individul nu este social pentru că trăiește în societate, ci pentru că societatea trăiește în individ“. Cred că e util, la peste 20 de ani de la încercarea de înființare a unei noi societăți, să ne punem întrebarea ce fel de societate trăiește azi în noi și cum o să arătăm noi mâine. Ce-am reușit, ce n-am reușit încă?

Cred că am reușit să redobândim sentimentul de proprietate individuală. E esențial în funcționarea normală a oricărei societăți și l-am deprins, într-un final, nu fără sincope de parcurs. Dar acum știm ce înseamnă să avem ceva al nostru și suntem dispuși să facem orice pentru a ne apăra proprietatea. Ce n-am reușit încă pe deplin e să punem în acord proprietatea individuală cu spațiul comun. Locul pe care nu-l împărțim cu nimeni cu locurile în care suntem obligați să trăim laolaltă.

Am reușit să deprindem exercițiul libertății: de exprimare, de inițiativă, de mișcare, de protest, de asociere, toate libertățile fără de care ne-am născut, cei născuți în ultima jumătate a veacului trecut. N-am reușit încă să înțelegem toți că libertatea unuia e valoroasă atâta timp cât nu face rău altuia. Asta poate și din cauză că, pentru mulți, nu mai e foarte clar ce e bine și ce e rău.

Am mai reușit să creăm și structuri de reprezentare democratice (politice, sindicale, patronale etc.). Ce n-am reușit încă e să le facem să funcționeze corect. Sunt viciate, iar, prin faptul că reprezintă societatea, îi viciază acesteia, pe lângă comportamente, și modelele de identitate, de imagine de sine.

Am câștigat multe în ultimele două decade, am mai și scăpat lucruri pe drum. Am făcut după cât ne-a dus mintea și cât am putut să înțelegem din ce se întâmplă în jurul nostru. Acum însă, în jurul nostru se întâmplă ceva foarte interesant. Pentru noua generație, toate reușitele noastre din ultimii 20 de ani au puțină semnificație. Pentru ea sunt un dat în sine și nu prea și-ar mai bate capul cu ele. În general, trecutul e din ce în ce mai puțin relevant.

Azi, cuvântul de ordine e să fii la curent cu ce se întâmplă azi. Ce fac și ce zic, nu doar azi, ci chiar acum, prietenii tăi, colegii tăi, rudele tale, oamenii care contează pentru tine.

Societatea se construiește mai puțin pe verticală, cu ce a fost înainte, și mai mult pe orizontală, cu ce e acum în jur, minut de minut, oriunde în lume. Societatea de acest tip se apropie tot mai mult de fiecare dintre noi. Se schimbă reperele și noi odată cu ele.

Înainte era important să știi multe lucruri. Acum e important să te știe multă lume. Înainte era important să înțelegi cât mai multe. Acum e mai important să te înțeleagă cât mai mulți. Înainte era important să citești pe îndelete. Acum e crucial să scrii repede. Înainte era important să ai modele în viață. Acum e important să devii cât mai rapid un model.

Conectivitatea comprimă distanțele, timpul și cunoștințele. Știm mai repede mai multe de la mai mulți. Lumea va concura pe aceste paliere și noi trebuie să ne pregătim pentru această competiție. Nu știu cum ne-au pregătit socialmente ultimele două decenii pentru următoarele două, dar cred că predispoziția românilor către îndeletnicirile creative e cea care ne dă o șansă de adaptare la felul în care se prefigurează lumea. E ceva ce a crescut destul de sălbatic, așa cum crește o floare frumoasă pe o pajiște însorită, însă n-ar mai trebui să ratăm și ocazia asta de a aduna și cultiva ce avem bun.

Reușitele noastre în inovație, software, în internet, cinematografie, în artă, în comunicare pot fi o foarte bună bază de plecare pentru construcția unei competențe și a unei identități distincte. E nevoie doar de puțină viziune și de ceva mai multă determinare. De crearea unei strategii clare și a câtorva pași simpli de punere în practică.

Cum în ultimii 20 de ani ne-am tot străduit să ne desprindem de trecut, ar trebui să-i folosim pe următorii 20 ca să ne conectăm la viitor. Ne-am născut, fără să vrem, cu un pas în el. Mai trebuie să vrem să ne educăm pentru pasul următor. Modelul de societate pentru care ne-am stors toate resursele ca să-l reparăm începe să fie deja depășit. Și dacă nu ne mișcăm repede, n-o să mai înțelegem mare lucru din societatea care începe să trăiască în noi.
(Articol apărut în numărul din 21 decembrie al Revistei 22)