Îmi pare rău

Traian Băsescu a declarat, recent, că nu e adeptul privatizării Poștei Române sau a CFR. Îmi pare rău. Mi-aș fi dorit să fie adeptul normalizării unor servicii din epoca de piatră. Și mi-aș mai fi dorit ca președintele să decidă ce fel de adept e după ce face o călătorie incognito cu trenul (rapid ori accelerat, n-am pretenții exagerate) sau o vizită la sediul Poștei de lângă Hala Traian. Eu le-am făcut pe amândouă și sunt adeptul privatizării rapide, pe un leu, a ambelor fosile.

Am călătorit de curând cu trenul, cu niște prieteni, de la București la Brașov și înapoi. Prima impresie, în Gara de Nord, a fost un pic șocantă. Paza la intrarea pe peron era extrem de strictă. Nu trecea nimeni fără bilet. Pe moment, m-am bucurat, m-am simțit ceva mai în siguranță. Siguranța a durat, însă, doar până ne-am instalat în vagon, unde se perindau nestingheriți cerșetori, vânzători, „muți“ cu bilețele și brelocuri, pe care nu părea să-i fi controlat nimeni, niciodată. Erau ca la ei acasă. După ce trenul a plecat, am fost și martorii unei minuni. Un olog, care a trecut prin vagon tânguindu-se și târându-se pe jos, a revenit după câteva minute, alergând din sens opus de frica controlorilor. Care controlori au apărut agale și tacticoși. Și, pe măsură ce avansau în vagon, amuțeam de uimire. Vagonul era împărțit în două rânduri de scaune: unul pe o parte, cu un șir de locuri, altul pe cealaltă parte, cu două șiruri de locuri. Controlorii erau doi, arătau de parcă dormiseră în șanț și își împărțiseră munca judicios – unul composta biletele pe dreapta, iar celălalt biletele pe stânga.

Noi, cârcotași cu apucături corporatiste, n-am putut să nu ne întrebăm filosofic: decât doi controlori care arată ca dracu’ și compostează ori pe stânga, ori pe dreapta, nu mai bine unul singur care să arate ca lumea și să composteze și pe stânga, și pe dreapta?

Genul ăsta de întrebări existențiale nu va apărea niciodată în mintea CFR de stat. De compostat. Nu pare să preocupe CFR nici faptul că un călător nu știe ce cumpără, când cumpără bilet. Poți nimeri în vagoane de clasa întâi compartimentate sau necompartimentate, cu prize sau fără, în bună stare sau jalnice, ba chiar (mi s-a întâmplat la ultima călătorie), care arată mult mai rău decât cele de clasa a doua.

Iar ca o ultimă lămurire pentru oricine vrea să decidă dacă e sau nu adeptul privatizării, recomand o vizită în gara Ploiești Sud. Peroanele arată ca din al doilea război mondial, undeva pe linia frontului, iar sala gării e un azil supradimensionat pentru câini și persoane fără adăpost, arătând și mirosind în consecință.

Probabil că unele lucruri s-au îmbunătățit față de CFR de acum 20 de ani. Dar ele s-au înrăutățit notabil față de orice companie de transport feroviar din Europa de azi. Am călătorit recent cu trenul de la Bruxelles la Paris într-o oră și un sfert. Aproximativ aceeași distanță, de la București la Brașov, durează trei ore și jumătate.

Dacă președintele țării nu e adeptul privatizării CFR, înseamnă că el nu e adeptul modernizării CFR. Statul român nu poate (prin asta înțeleg că nici nu știe, nici nu vrea) să organizeze și să conducă o companie în mod eficient. Și nu e vorba de bani. Oricâți bani ar avea, statul nostru nu-i poate transforma în produse sau servicii de bună calitate.

O dovadă în plus pentru concluzia asta e și Poșta Română, altă perlă a aparatului de partid și de stat. Zeci de milioane de euro pe an sifonate pe contracte de IT, dotări sau consultanță pentru băgare de seamă și privitul în altă parte au făcut dintr-un monopol absolut, cu șanse considerabile de a domina piața, o instituție la care apelezi doar dacă n-ai încotro.

România n-a făcut încă pasul cel mare. Acela în care de administrarea treburilor țării să se ocupe oameni care au administrat cu succes ceva în piața liberă. Care înțeleg lucrurile simple pe care se bazează eficiența și performanța. Dacă politicienii români nu vor reuși să înțeleagă rapid măcar pe unul dintre ele, acela că o economie competitivă nu e posibilă în lipsa capacității de a transporta rapid și flexibil mărfuri și persoane, o să rămânem doar adepții vorbelor goale. Și nu mă refer aici la transportul prin vamă, care înțeleg că merge uns…
(Articol apărut în numărul din 15 februarie al Revistei 22)