Alianța “da”-urilor

Am avut parte săptămâna trecută de una dintre cele mai interesante întâlniri din viața mea. Cu un om despre care nu știam nimic, venit dintr-un loc despre care știam foarte puține, și nu de bine. E vorba de Antanas Mockus, fostul primar al Bogotei, capitala Columbiei. Un academician de origine lituaniană ajuns primarul uneia dintre cele mai periculoase, sărace și corupte capitale ale Americii Latine. La prima vedere, o perfectă contradicție în termeni între un matematician subjugat ideilor din sălile de lectură și o metropolă subjugată violenței de stradă a cartelurilor de droguri.

La o vedere mai atentă, însă, prilejuită pentru mine de proiecția filmului “Bogota Change” (în cadrul festivalului One World România) în prezența regizorului filmului și a principalului său protagonist – domnul Mockus -, singura contradicție căreia a trebuit să-i fac față a fost aceea dintre realitatea faptelor primarului și propriile mele prejudecăți.

Filmul descrie într-o oră progresul făcut de Bogota pe parcursul celor două mandate ale lui Antanas Mockus, 1995-1997 și 2001-2003, precum și în mandatul intermediar al unui alt primar, aliat al său, Enrique Penalosa, între 1998-2000. Cifrele de scădere a criminalității, accidentelor și sărăciei sunt absolut impresionante, dar nu asupra lor vreau să insist. Învățămintele pe care eu le-am luat cu mine atât din film, cât și din dialogul cu publicul de peste o oră care a urmat proiecției filmului țin nu doar de ce a făcut Antanas Mockus, cât mai ales de cum a făcut.

El a plecat de la un trinom – lege, morală, cultură -, în jurul căruia a reconstruit din temelii felul în care arată Bogota, dar mai ales felul în care se simt oamenii care trăiesc în ea. Faptele lui s-au bazat pe câ teva principii care cred că le-au conferit forța de a schimba ceva ce nimeni nu credea că poate fi schimbat. Primul pas pe care Antanas l-a făcut a fost chiar acesta: să spună că lucrurile se pot schimba. Pasul ăsta e mult mai greu decât pare.

La întrebarea moderatoarei către sală dacă o astfel de schimbare e posibilă și în România sau în București, cele mai multe voci din sală au fost inechivoce: „Imposibil!“. N-avem nevoie doar de un om care să creadă și să spună că se poate, avem nevoie și de un public care să poată crede că se poate. E un demers pe care ne e din ce în ce mai greu să-l facem.

Uitându-mă la manierele foarte creative, surprinzătoare prin care primarul Bogotei a propus soluții la problemele orașului său, m-am gândit că un exercițiu simplu ne-ar fi și nouă foarte util: când auzim o propunere, o idee, un proiect, în loc să zicem „nu“ (având inevitabil suficiente motive care să le demoleze), să zicem „da“ și apoi să ne gândim noi cum putem pune „da“-ul în practică.

La provocarea asta, abordarea lui Antanas a fost ea însăși contraintuitivă. Majoritatea dintre noi ne uităm la probleme cu gândul la reguli și constrângeri care să le elimine. El s-a uitat fix din colțul opus. A ales ca, înainte să-i pedepsească pe cei care încălcau legea sau normele morale, să-i premieze pe cei care le respectau. Să-i transforme în modele publice pe care oamenii să vrea să le imite. Să creeze, din respectarea legii și a moralei publice, o nouă cultură a orașului.

Dau un singur exemplu care e foarte relevant și pentru București: taximetriștii. La un moment dat, locuitorilor capitalei columbiene le era teamă să se mai suie într-un taxi pentru că mulți taximetriști erau un fel de infractori deghizați. Soluția lui Antanas a fost următoarea: a rugat un grup de oameni să-i urmărească pe taximetriștii care îndeplineau 3 reguli: salutau politicos, duceau clienții unde doreau aceștia, fără refuzuri și negocieri, și dădeau restul corect. De fiecare dată când întâlneau un astfel de taximetrist, oamenii primarului îi cereau numărul telefonului mobil.

După ce a strâns o bază de date cu 400 de taximetriști corecți, Antanas i-a invitat la primărie pentru o discuție. Au venit 150. I-a convins să intre în programul numit Zebra Knights (Cavalerii Zebrei) și le-a înmânat câte un abțibild pe care să-l lipească la vedere, pe parbrizul mașinii. În plus, a dat fiecăruia câte 10 abțibilduri pe care să le împartă cunoscuților lor, la fel de corecți ca și ei. Au urmat alte întâlniri, printre care una, pe un stadion, cu 5.000 de taximetriști și familiile lor. Până la finalul programului, peste 25.000 dintre taximetriștii Bogotei își respectau meseria și clienții.

Un alt principiu de care s-a folosit primarul-erou a fost puterea presiunii sociale. În loc să apeleze la poliția rutieră coruptă pentru amendarea celor care comiteau contravenții în trafic, a concediat toți polițiștii și a angajat 400 de mimi care îi ridiculizau în stradă pe cei care treceau pe roșu, blocau intersecțiile sau parcau neregulamentar. Situația traficului din Bogota s-a schimbat rapid, deoarece columbienilor – ca și românilor, cred – le era mult mai frică să fie ridiculizați decât amendați.

Rezultatele acțiunilor neobișnuite ale lui Antanas au fost atât de puternice, încât a reușit să instituie chiar principiul taxelor voluntare. Peste 63.000 de locuitori ai Bogotei au fost de acord să plătească 10% în plus față de taxele legale către primărie, pentru ca aceasta să-și poată dezvolta în continuare programele de educare a comportamentului în spațiul public.

Pare o poveste exotică dintr-un loc aflat la celălalt capăt al lumii. La o privire mai atentă însă, asemănările cu ce trăim în România sunt mult mai multe și mai relevante decât deosebirile. O ultimă completare: Antanas Mockus a câștigat ambele mandate fără să fie membrul niciunui partid politic și fără să fi cerut sprijinul vreunuia. S-a înconjurat doar de buni profesioniști în care avea încredere. Avem de învățat.
(Articol apărut în numărul din 22 martie al Revistei 22)

Mai multe informații despre activitatea lui Antanas Mockus aici sau aici sau aici.