Vreau o țară ca a lor

Încep să am speranțe despre cum va arăta România de peste 20 de ani. Dincolo de ce aseamănă generația mea cu cea care va contura România de peste două decenii, sunt câteva lucruri care, din fericire, ne separă. Mă întâlnesc frecvent cu tineri de peste 20 de ani și mă bucur de tot atâtea ori. Au și ei, cum aveam și noi când eram de vârsta lor, energie și încredere în propriile proiecte. Dar mai au câteva atuuri în plus.

Noi am trăit cu certitudinea că avem putere doar dacă ținem informația numai pentru noi. Că orice împărtășire ne slăbește poziția de control și influență. În multe organizații, paradigma e încă prezentă și creează obstacole și conflicte pe bandă rulantă. Ei cresc cu convingerea că dobândesc putere dacă împart ceea ce știu cu alții. Organizațiile pe care le construiesc tinerii de azi seamănă foarte puțin cu cele pe care le-am construit noi. Sunt organizații de comunități, nu de indivizi.

În linia asta, noi concuram să fim cât mai buni în dauna celorlalți. Competiția internă era maximal valorizată și recompensată. Ei caută să fie cât mai buni împreună cu ceilalți. Dinamica organizațiilor și a relațiilor pe care le creează e foarte diferită. Nu sunt mai puțin competitivi, dar sunt mult mai puțin stresați, suspicioși și agresivi.

Noi am înlocuit planurile cincinale cu cele săptămânale. Gândeam pe termen foarte scurt și preponderent la persoana întâi singular. Trebuia să obținem mult, repede și separat de ceilalți. Ei gândesc pe termen mai lung, și în general la persoana întâi plural. Pentru ei, „eu“ are sens numai în măsura în care sensul se poate împlini în „noi“.

Pentru că a trebuit să construim o lume nouă din nimic, noi am crescut căutând să ne dăm cele mai bune răspunsuri. Ei caută să-și pună cele mai bune întrebări. Nu e o diferență de nuanță, ci o cu totul altă lume. Cu cât mai repede în viață îți pui sau ți se pun întrebările potrivite, cu atât mai repede faci alegerile cele mai potrivite.

Cum n-am prea avut modele pentru lumea în care am fost aruncați după comunism, noi am vrut să ne desprindem cu orice preț de cei de dinaintea noastră. Pentru ei pare foarte important să meargă mai departe împreună cu cei de dinaintea lor. Spre deosebire de noi, ei înțeleg că nu trebuie nici să știe tot, nici să facă tot. E mai înțelept să găsească partenerii potriviți. E reconfortant să vezi o primă generație care nu mai vrea să ia totul de la zero.

Noi am muncit pentru bani. Ei muncesc pentru ei înșiși. Nu se uită în primul rând la ce-și pot cumpăra cu o sumă de bani, ci la ce fel de viață le poate oferi o sumă de bani. Nu de puține ori fac alegeri din care câștigă mai puțini bani, dar în care simt că pot crește mai mult și mai frumos. Întoarcerea lor către frumosul din ei e cea mai mare șansă pe care o avem la frumosul dintre noi toți.

Venind dintr-o lume strâmbă, noi am crescut ferindu-ne de rău. E felul în care arată și acum societatea noastră: toți părem să știm precis cine și ce nu e bine. Pentru ei asta e secundar. Ei cresc căutând modele despre cum e bine. Cea mai elocventă mi se pare comparația între mass-media noastre și ale lor. În orice revistă a presei românești primesc, 8 din 10 știri sunt despre ceva ce nu e bine. Cineva a greșit, a omorât, a furat, a înșelat, a mințit, a făcut ceva condamnabil. E o zilnică plecăciune în fața răului care ne întoarce unii împotriva altora. Pe „wall“-ul de pe Facebook, 8 din 10 postări sunt despre ceva ce e bine, frumos, util, curajos, creativ, generos. E o continuă reverență în fața unor oameni sau întâmplări care te inspiră să devii mai bun împreună cu ceilalți.

Din perspectiva asta, dispariția presei așa cum o știm azi e o veste bună. Iar pentru că presa n-a fost în stare să învețe să dea și vești bune, noua generație și le dă singură. În felul acesta se transformă ea însăși într-o veste bună care va înlocui treptat scrâșnetul din dinți cu zâmbetul, suspiciunea cu încrederea, aroganța cu modestia și egoismul cu generozitatea.
(Articol apărut în numărul din 8 martie al Revistei 22)