Ca să nu mai greșim

Ne apropiem de începerea discuțiilor concrete despre o nouă Constituție. Deși pare un subiect îndepărtat de viața cotidiană, puține sunt lucrurile care ar putea avea o influență mai mare asupra fiecăruia dintre noi. Trăim într-un stat guvernat de confuzie, ambiguitate și contradicții. Mare parte dintre disfuncționalitățile de care instituțiile noastre se împiedică zi de zi, și noi odată cu ele, își au rădăcinile în Constituția din 1991, revizuită în 2003.

Din perspectiva funcționării operaționale a statului, lucrul cel mai stringent pare a fi o mai bună definire a rolurilor puterilor în stat. Titlul III, cel care se referă la Autoritățile Publice, este sursa celor mai dăunătoare conflicte din istoria noastră postdecembristă. Din cele câteva capitole ale acestui titlu au plecat obișnuința guvernării prin ordonanțe sau asumări, dubla legiferare în Camerele parlamentului, suprapunerea de (in)competențe între președinție, parlament și guvern și, în ultimă instanță, abuzul recursului la Curtea Constituțională pentru orice lege adoptată cu care partidele din opoziție nu au fost de acord.

Din perspectiva capacității actului fundamental de a avea o semnificație relevantă în societate, o primă necesitate la o nouă Constituție ar fi să nu fie și mai complicată. Tendința generală actuală a redactării textelor europene de legislație e să fie din ce în ce mai alambicate și mai aride, mai birocratice în conținut și scop. Deși uneori poate părea așa, complexitatea regulilor nu simplifică natura relațiilor, nici măcar a celor instituționale.

Argumentul cel mai convingător care îmi vine în minte e cel al Constituției Statelor Unite ale Americii, de o claritate și o simplitate care o fac să rămână în vigoare, și la propriu și la figurat, din 1787. Sau, dacă distanța în timp și spațiu e prea mare, ne putem inspira consistent și din Constituția noastră de la 1923, mai puțin din prevederile ei de sorginte monarhică. Ambele texte sunt exemple pentru ceva la care merită să reflectăm: ca filosofie de organizare și conducere a unei societăți se bazau în primul rând pe valori și apoi pe reguli.

În redactarea unei noi Constituții avem din nou șansa de a decide în ce fel de societate ne dorim să trăim și în ce raport vrem să ne fie valorile cu regulile, adică ce ne motivează să facem bine cu ce ne împiedică să facem rău. Nu e o întreprindere ușoară, dar sper că ea va fi, totuși, făcută. În lipsa ei, vom retrăi ce trăim de două decenii încoace.

Una dintre valorile de bază care mi-aș dori să se regăsească într-o nouă Constituție este aceea a responsabilității. În privința ei, actuala noastră formă de organizare, de republică semiprezidențială, pare a fi cea mai proastă variantă. Toate instituțiile clamează drepturi, niciuna obligații. Toți vor ceva de la alții, dar rar au ceva de oferit altora. Cred că ne-ar prinde foarte bine o decizie clară între republica prezidențială sau parlamentară, ca să fim mult mai lămuriți cine reprezintă pe cine și mai ales pentru ce.

Războiul de uzură între puterile statului a sfârșit prin a ne uza pe toți cei care am fi vrut decizii mai rapide, mai corecte și mai eficace. Ne-a înapoiat în raport cu alte țări din Europa care, în loc să-și epuizeze resursele politice, administrative și economice în competiții interne, au înțeles să concureze cu alte țări în productivitate, dezvoltare și oportunități.

Un contraexemplu de proiectare a viitorului îl constituie maniera în care se decide soarta Bucureștiului. Referendumul pentru reorganizarea administrativă a orașului e doar o făcătură străvezie, cu întrebări aiurea, care au foarte puțin de-a face cu ce trăiesc sau își doresc bucureștenii și foarte mult cu felul în care mai marii zilei doresc să-și împartă influența, bugetele și autoritatea în Capitala României.

Noua Constituție ar trebui să aibă parte de mai mult. Să fie ea însăși un exemplu pentru felul în care ne vom redacta legile, ne vom organiza instituțiile, ne vom respecta concetățenii și vom coopera pentru binele comun. Cum în ultimii douăzeci de ani am văzut mai rar cum arată și binele comun și mai des cum se prezintă răul comun, nu mai avem scuza de acum două decenii, că nu știm despre ce vorbim, de fapt. Avem o șansă să nu mai greșim.
(Articol apărut în numărul din 19 aprilie al Revistei 22)