Avem și noi

Prioritățile interesului public pendulează acum între congresul PDL, scutul antirachetă și varii divorțuri sau răfuieli politico-mondene. Călătorind de curând prin țară, am rămas, totuși, cu impresia că altele sunt lucrurile care ar merita atenție. Unul dintre ele în particular: ce facem cu ce avem. Și aici pledez un pic împotriva curentului, pentru că tonul general al dezbaterii publice insistă masiv pe de ce nu avem ce nu avem. Sunt și acolo lucruri de făcut, dar cred că în pasul doi. Primul pas ar fi să putem fructifica ceea ce deja există.

O astfel de prespectivă ar putea creiona cel mai bine o direcție de dezvoltare postcriză. În ce zi și la ce oră ieșim din criză e un obiectiv derizoriu. Că vom ieși din ea e o certitudine. Pericolul ar fi, însă, să ieșim degeaba. Adică să nu ne ajute la nimic.

În cartea sa Misterul capitalului, apărută în 2000, Hernando de Soto demonstra cu date statistice concludente că decalajele de nivel de trai între țările bogate și cele sărace nu vin din diferențele de avuție națională, de active, ci din felul în care acestea sunt sau nu folosite. România nu e mai săracă decât alte țări europene, dar românii sunt mai săraci. Ăsta e un paradox căruia un partid, un guvern și mass-media responsabile ar merita să-i acorde un interes predilect.

Calea pe care ultimele noastre guverne au ales-o e maximal păguboasă. Pentru a suplini resursele care ne lipsesc, le împrumutăm de la alții. Adică nu numai că nu producem cât ar trebui, dar ne amanetăm de pe acum și producția insuficientă de peste 10 sau 20 de ani. Nu e doar greșit, e și premiza cea mai bună pentru greșeli viitoare. Pentru că dependența de alții, nevoia de a lua de la alții devine un model economic care se propagă în societate și generează un fel de cultură a muncii care nu creează sustenabilitate.

România pare a fi căpătat, în ultimii doi ani, un fel de reputație de centru de competență pentru tăierea de costuri bugetare. E important, e util, dar n-are viitor. Tăierea de costuri nu produce resurse. Doar le conservă. Cele pe care le eliberează rămân în același sistem falimentar. Avem nevoie de altceva. Avem nevoie să dezvoltăm o competență în munca cu cap.

În România zac nefolosite sau prost folosite resurse materiale uriașe: milioane de hectare agricole, sute de mii de terenuri și clădiri, mii de unități industriale sau economice care se târâie una pe alta și de pe o zi pe alta, la limita supraviețuirii. Până când ele nu vor munci pentru noi, noi vom continua să muncim pentru ele. Va trebui să acoperim costuri care nu produc venituri.

Iau exemplul cel mai răspândit, dar mecanica argumentelor se aplică oricărui alt tip de resurse. Orice hectar care nu produce ne costă pe toți de mai multe ori. O dată ne costă întreținerea din ajutor social a țăranilor care l-ar putea lucra și a celor care ar putea produce pentru el îngrășăminte, mașini agricole sau rețele de distribuție a produselor. A doua oară ne costă importul produselor agricole din altă țară. Iar a treia oară ne costă, pentru că, importând din altă parte, finanțăm competitivitatea altei țări, pe care o ajutăm astfel să devină mai puternică decât noi. Ne afundăm singuri într-un ciclu de subdezvoltare.

În afară de resursele materiale, mai există o resursă pe care o avem în egală măsură cu națiunile civilizate: timpul. Și pe asta o irosim cu mare ușurință. Durează mult să spunem ceva, să obținem ceva, să ajungem undeva. Abilitatea de a ne organiza timpul înspre unul care produce realmente un rezultat e un atu competitiv major. Aici ar trebui să importăm soluții la greu, că e gratis, dar n-o facem. Deși nu pare, resursa asta e mai tare decât prima. Dacă un hectar pe care nu l-am muncit anul ăsta îl putem munci la anul, o lună pe care am pierdut-o anul ăsta în discuții sterile, cozi inutile și ambuteiaje febrile n-o putem recupera anul viitor.

A treia resursă e cea care ar trebui să le lege profitabil pe primele două. Dacă am cu ce și când, mai trebuie să știu și cum. Asta e comoara cea mai adânc îngropată. „Nu se poate“, „n-avem cum“, „n-are cine“ sunt sintagmele cele mai frecvente pe care le aud în discuții despre soluții noi la probleme vechi. De fapt, și la probleme noi. Ca să descătușăm potențialul ăsta și să-i mutăm rezolvarea din descurcăreală în proiecte economice și sociale viabile, trebuie să săpăm pe mai multe fronturi. Unul e cel al educației, dar celălalt e obligatoriu cel al resurselor de mai sus.

O viziune de organizare a societății românești se poate structura concret pe aceste două direcții: să contureze o infrastructură materială și instituțională care să nu mai irosească timpul oamenilor, care să le câștige timp și care să nu le mai blocheze fructificarea activelor, adică să-i încurajeze să le pună la muncă. Nu toți vor vedea în asta o oportunitate, dar cred că sunt destui care ar folosi cu cap aceste două resurse și care ar putea deveni modele de urmat și pentru alții.
(Articol apărut în numărul din 10 mai al Revistei 22)