Palatul chelfănelii

de Pascal Bruckner, Editura Trei, 2005

În marea-i bunătate și, îndeosebi, cu marea-i clarviziune, Președintele unui stat situat „undeva între Elveția, Franța, Germania, Asia și Africa” ia o hotărâre cu uriașe urmări pentru viața concetățenilor săi: interzice părinților — și celor cu ei de o seamă: tutori, educatori, profesori — să-și mai bată copiii […]
Sugestia pe care o conține romanul este că Timpurile Moderne s-au angajat pe o cale fără întoarcere, că raționalizarea lumii a produs ravagii definitive: o progresivă și ireversibilă derealizare a vieții. Atitudinea lui Pascal Bruckner e tipică pentru vremurile noastre, pe care mulți le numesc postmoderne. Cum tipic postmodern îi este și umorul: dacă până nu demult se putea spune că omenirea se desparte prin râs de trecut, că râsul pedepsește moravurile — ceva ce presupunea credința în existența unei alternative la lumea de care râzi —, râsul care se face aici auzit nu e nici de despărțire, nici punitiv. E râsul celui care nu mai crede în nimic, nici măcar în faptul că nu crede.
Radu Toma