Trezirea la viață

PDL a fost trezit la viață, la viața noastră vreau să zic, prin ultima metodă posibilă: aplicarea de șocuri electrice. Primul șoc i-a fost aplicat de un profesionist, doctorul Raed Arafat, care n-a cedat presiunilor și și-a menținut punctul de vedere corect și echilibrat, chiar cu prețul funcției ministeriale. Clasa politică s-a uitat la el ca la un animal dintr-o specie necunoscută. Chiar dacă el se bucura de o largă recunoaștere și recunoștință din partea celor mai mulți votanți. Al doilea șoc l-a aplicat populația ieșită în stradă, cu mic, cu mare, cu tânăr, cu bătrân, cu golani și cu intelectuali. Frustrări mocnite în toate ungherele societății s-au inflamat la propriu și la figurat pe străzile marilor orașe. Al treilea șoc, probabil nu și ultimul, a fost aplicat prompt de reprezentanții societății civile. Ignorați sau aruncați în derizoriu de o guvernare adesea arogantă și autistă, au răspuns acum invitației la dialog cu un refuz nu doar justificat, ci și foarte previzibil.

După 3 ani în care organismul PDL n-a răspuns la niciun fel de stimuli în afară de propriile umori și propriii paraziți, ianuarie 2012 marchează trezirea la viață. Asta ar putea fi o veste bună, dacă partidul de guvernământ vrea să mai trăiască împreună cu noi sau o veste proastă, dacă starea de izolare prelungită i-a afectat definitiv PDL-ului capacitatea de supraviețuire.

E clar că fără cele mai dure dintre măsurile luate de președinte și PDL, Româ­nia ar fi fost acum în faliment. 25% ar fi fost nu reducerea de salariu, ci salariul întreg. La fel de clar, însă, e faptul că abilitatea lor de a comunica ce și de ce fac e dezastruoasă. Nu e o meteahnă exclusiv autohtonă, dar actuala putere pare să fi coborât standardele până foarte aproape de zero. Într-un interviu dintr-o carte apărută anul trecut, Barack Obama declara: „În timpul mandatului meu, cele mai mari greșeli pe care le-am făcut țin mai puțin de politic și mai mult de comunicare. Ironia este că am ajuns în această funcție spunându-le americanilor o poveste. Dar am pierdut acest fir narativ în rezolvarea problemelor de zi cu zi. Simbolurile și gesturile, ceea ce oamenii văd ieșind din acest birou sunt cel puțin la fel de importante ca politicile însele“.

Ar fi ceva de învățat de la cei mai performanți comunicatori politici din lume. Însă chiar și în al 12-lea ceas, în plină criză, puterea de la noi nu pare să-și găsească resorturile pentru o comunicare coerentă și eficientă. E adevărat că e mult mai greu când ești cu spatele la zid, când nimeni nu mai vrea să vorbească cu tine. Și când îți suflă în ceafă manipulări grosiere ale televiziunilor de neștiri. Dar nu e imposibil.

Cea mai importantă parte a comunicării e dialogul. PDL a renunțat de mult la acest exercițiu, iar acum resimte din plin efectele. Și nu mă refer doar la refuzul partenerilor sociali de a mai dialoga, ci și la însăși calitatea deciziilor economice, sociale și legislative pe care PDL le-a luat în ultima perioadă, culminând cu născuta moartă Lege a sănătății. E un exemplu de manual despre cum o intenție bună se poate termina prost cu concursul aproape exclusiv al inițiatorului, convins că doar el singur deține adevărul. Puterea a confundat societatea cu mass-media și partidele ostile, iar pentru a evita cu orice preț confruntarea de idei a ales să le asculte doar pe cele proprii.

Principalul avantaj al unui guvern tehnocrat acesta ar fi. Tehnocrații au exercițiul, dorința și inteligența de a dialoga autentic. Politicienii, nu. Specialiștii au obișnuința faptului că cele mai bune idei și solutii apar din discuții, nu din senin. Din discuții cu oameni pricepuți și curajoși, nu cu politruci obedienți și dependenți. La cum merg lucrurile prin lume, sper că viitoarea formă de organizare va fi tehnodemocrația. Societățile și problemele lor au devenit mult prea complexe pentru a mai putea fi conduse bine de politicieni de carieră.

Mă tem că așa cum nu au înțeles că doctorul Raed Arafat e mult mai mult decât un subsecretar de stat oarecare, politicienii de la putere nu vor înțelege nici că cele câteva sute de oameni care își strigă ofurile în stradă reprezintă mult mai mult de atât. Într-un mod neașteptat, după 20 de ani de pregătire, SMURD a resuscitat România. Oamenii politici au acum șansa să ne vindece sau să ne îngroape. Sau noi pe ei.
(Editorial apărut în numărul din 24 ianuarie al Revistei 22)