Schimbarea la spate

Numirea lui Mihai-Răzvan Ungureanu în postul de premier poate fi cea mai importantă mișcare politică de după revoluție. Precedenta încercare de redesenare a spectrului politic, victoria CDR și a lui Emil Constantinescu din 1996, nu a produs decât o mică parte din efectele scontate. Asta pentru că vechea gardă, și de politicieni, și de votanți, era încă mult prea dominantă. Acum, însă, lucrurile au șansa să stea altfel.

Numirea lui Ungureanu nu a dat șah doar opoziției, ci și PDL. El se află acum în fața unei dileme considerabile: dacă lasă sau ajută noua generație de miniștri să-și facă treaba cu succes, prezența vechii gărzi în fruntea listelor parlamentare din toamnă va fi sancționată prompt de electorat. Dacă își sabotează noile nume, efectul va fi unul generalizat de respingere a PDL la viitoarele alegeri.

În privința reacției opoziției, nu credeam că voi ajunge să scriu vreodată asta, dar Ponta a demonstrat un comportament mult mai occidental decât PNL. A intuit că i se oferă și lui șansa de a împinge pe tușă vechea gardă din PSD și a exploatat-o remarcabil prin disocierea de istericalele lui Crin și de abordarea obsesivă anti-Băsescu a USL. Dacă PDL își menține în prim-plan o nouă garnitură pentru alegerile din toamnă, PSD nu o poate concura tot cu Năstase, Hrebenciuc și compania.

Cea mai dezamăgitoare reacție la suflul nou care adie în politica românească a avut-o partidul de la care am fi fost îndreptățiți să sperăm cel mai mult, PNL. În timp ce premierul Ungureanu îi îndemna pe români la pus mâna pe lopată pentru deszăpezire, Antonescu găsea de cuviință să-i îndemne la pus mâna pe telecomandă pentru a gira violarea intimității demnitarilor publici. Nu e doar o diferență de retorică, ci una de sistem de valori, care îl plasează pe actualul lider liberal mult în afara așteptărilor firești pe care le putem avea de la un lider politic.

În lumea de business a ultimilor ani au căpătat contur două tendințe care cred că vor afecta foarte repede și lumea politică de la noi. Prima e viteza de schimbare a produselor și a oamenilor. În ultima jumătate de veac, ciclul de apariție a produselor și tehnologiilor noi în majoritatea domeniilor s-a micșorat de la peste un deceniu la sub un an. Pe cale de consecință, oamenii aflați în diferite funcții de conducere în companii au ajuns să aibă un orizont de stabilitate în funcțiile lor care nu mai depășește câțiva ani.

A doua tendință e cea de interdependență și interdisciplinaritate. Parafrazând un exemplu pe care l-am citit recent, dacă, în urmă cu o sută de ani, frații Wright puteau construi singuri un avion întreg, Boeing are acum nevoie de sute de oameni pentru a construi doar motorul unuia dintre avioanele sale.

Modelul pe care e construită clasa politică de la noi e același pe care au funcționat marile companii în ultimele decenii: premisa că la vârf există un grup restrâns și peren de oameni care doar ei înțeleg și știu cum merg treburile pe lumea asta și distribuie în jos indicații precise (sau prețioase) despre ce trebuie să facă fiecare pentru a obține succesul. Modelul ăsta se năruie în fiecare zi în cele mai performante companii din lume, așa că se va nărui foarte curând și în politica românească.

Provocarea căreia o nouă generație de politicieni va trebui să-i facă față este crearea unui model politico-administrativ participativ, atât în găsirea celor mai bune soluții, cât și în aplicarea lor. E adevărat că un astfel de model face apel la două resurse foarte deficitare în societatea românească, încrederea și specializarea, dar ele ar putea constitui principalul atu al noii generații în fața celei vechi.

Cel mai important e să trecem de etapa schimbării la fețe către una mult mai adâncă, a modelului din spate, care până acum a produs centralism, stagnare, dependență și risipă de resurse. Un bun loc în care s-ar putea începe rescrierea modelului e absorbția fondurilor europene. E clar că felul în care s-a încercat derularea absorbției e unul falimentar. Faptul că ministrul Leonard Orban se întâlnește acum cu băncile pentru a le coopta în proces e un prim pas lăudabil. E un semnal că noul guvern își propune o înțelegere nouă a vechilor probleme și că percepe mediul privat ca pe un aliat autentic către interese comune. Dacă avem vreo șansă, ea nu poate veni decât de la ce putem face împreună, nu separat.
(Editorial apărut în numărul din 21 februarie al Revistei 22)