Binele care (nu) se vede

Am ascultat zilele trecute o emisiune la radio BBC World Service. Subiectul discuției era rolul și misiunea mass-media în ziua de azi. Moderatoarea de la Londra avea public invitat în studio și reprezentanți ai unor instituții media prin telefon. Participau jurnaliști de la BBC, CNN, Al Jazeera, un post rusesc și altele câteva. Când moderatoarea a făcut turul de microfon, interlocutorii și-au expus punctul de vedere legat de misiunile proprii. Rușii au clamat exclusivitatea – capacitatea de a transmite informații pe care publicul nu le găsește în altă parte -, arabii, obiectivitatea – independența față de perspectiva occidentală asupra evenimentelor din Orientul Mijlociu –, iar CNN și BBC s-au prezentat ca fiind o „forță a binelui“ – care nu doar informează despre ce se întâmplă în lume, ci încearcă să schimbe în bine lumea din jurul lor.

În acest moment, moderatoarea a avut o inspirație de moment și a întrerupt discuția jurnaliștilor întrebându-i pe cei prezenți în studio câți dintre ei cred că mass-media sunt o forță a binelui în lume. I-a rugat să ridice mâna și apoi au urmat câteva secunde de tăcere. Răspunsul, venit cu o ușoară schimbare de voce a moderatoarei, a fost: „No show of hands“. Niciunul dintre cei prezenți în studio nu considera că mass-media sunt o forță a binelui în lume.

În termeni de profunzime a dezbaterii, tocmai se dezgropase o mină de aur: jurnaliști de top ai lumii se vedeau ca fiind o forță a binelui pentru publicul lor, iar publicul lor nu-i vedea deloc așa. Era cumva obligatoriu ca dezbaterea să se transforme în dialog, ceea ce s-a și întâmplat. De aici încolo, șansele unei concluzii care să pună la un loc ambele perspective devin posibile.

Asta e piatra de încercare pe care mass-media și societatea românească nu o pot, încă, ridica de jos. Furia, autentică sau jucată, care îneacă aproape orice schimb public de opinii împiedică pe toată lumea să devină o forță a binelui, plecând, bineînțeles, de la premisa că cineva și-ar dori acest lucru.

Dacă vrem niște concluzii valide la capătul discuției, ar trebui să lămurim întâi termenii cu care intrăm în ea. Adică să definim binele. M-aș opri aici asupra a trei criterii pe baza cărora eu îmi selectez mediile cu care interacționez. Unul dintre criterii, pe care și publicul din studioul BBC Londra îl reclama de la media pentru a deveni o forță a binelui, e adevărul. Aici suntem destul de în aer, pentru că deontologia jurnalistică autohtonă a devenit de o flexibilitate alarmantă. Și nu mă refer doar la subiectele și opiniile pe care jurnaliștii le transmit public în mod personal, ci și la sau mai ales la felul în care fac asta prin intermediari, adică prin personaje a căror unică preocupare e să emită păreri. Avantajul pentru jurnaliști e că „părerologii“ le umplu spațiul de ziar, de emisiune sau de site, dar dezavantajul major al publicului e că umplutura asta abundă de speculații și idioțenii.

Al doilea criteriu al binelui ar fi să fie util la ceva. Cum spunea un prieten pe Facebook, comentând despre apariția recentă a unei noi televiziuni de știri: „Hai să văd și eu știri care să-mi fie de folos!“. Știu teoria cu nenorocirile care au priză la public, dar cred că adepții ei ar putea reflecta puțin și la teoria conform căreia ele își creează propriul public nenorocit. Dacă spectrul interesului meu baleiază obsesiv între cineva care a furat sau a omorât pe cineva și cineva care a fost furat sau omorât de altcineva, șansele să înțeleg mai mult de atât din ceea ce se întâmplă în jurul meu sunt cam moarte. Așa cum ne îngrijorăm de produsele care ne îmbolnăvesc corpul, poate ar trebui să ne ferim și de cele care ne îmbolnăvesc mintea.

Al treilea criteriu, și cel mai greu de recuperat în spațiul public românesc, este acela al optimismului. Al încrederii că putem mai bine. 90% dintre mesajele publice din mass-media românești tradiționale se screm zilnic, din răsputeri, să demontreze că n-am făcut bine, nu facem bine și n-o să facem bine. Butonului de „Like“ de pe Facebook, media îi opune butonul de „Hate“ de pe telecomandă.

Forța binelui care urăște e un concept pe care nici cei mai inventivi părerologi din România nu vor putea vreodată să-l legitimeze. Deși ura de dragul binelui pare a fi foarte la modă pe plaiurile mioritice, ea e doar o nouă iluzie care își plasează corifeii într-o binemeritată inadecvare, în fața unui public care începe să aibă lucruri mai bune de făcut.
(Articol apărut în numărul din 6 martie al Revistei 22)