Ce știu ei și nu știm noi?

Am văzut de curând filmul documentar “A small act”, ca parte a festivalului One World Romania. Pe scurt, e vorba de o femeie din Suedia care, timp de mai mulți ani, a sponsorizat școlarizarea unui copil dintr-un sat din Kenya cu 15 dolari pe lună. În lipsa acestor bani, copilul nu ar fi putut merge la școală. Acest copil, însă, a mers nu doar la școală, ci și la liceu și apoi la facultate în Kenya. Ulterior, a fost admis la Harvard Law School, iar după absolvire a urmat o carieră de avocat internațional pentru drepturile omului la diferite instituții internaționale. Inspirat de generozitatea binefăcătoarei sale, kenyanul înființează o fundație care să sprijine, la rândul ei, copiii săraci, dar meritorii din mediul rural și dă acestei fundații numele femeii din Suedia, Hilde Back, pe care, cu această ocazie, începe să o caute. Întâlnirea dintre ei e începutul unei minunate prietenii și încununarea unui fel de a te uita la lume și viață.

În cursul intervențiilor din documentar, Hilde a rostit mai multe fraze care m-au pus pe gânduri, dar doar despre una aș vrea să vorbesc aici. Ea spunea că în Suedia e larg răspândită cultura de a ajuta oameni pe care nu îi cunoști. În cazul ei particular, un ajutor infim a făcut pentru o persoană pe care n-o cunoștea, din celălalt capăt al lumii, diferența între o viață trăită în sărăcie și violență și o viață împlinită, capabilă să ofere și altora șanse pe care altfel nu le-ar putea avea niciodată.

Însă Hilde a avut un neobișnuit noroc. Ea a aflat de rezultatul ajutorului ei. Cu siguranță, alte zeci sau sute de mii de suedezi nu află niciodată la ce a servit concret ajutorul pe care l-au oferit. Asta nu îi împiedică, însă, să ajute în continuare. Evident, fraza Hildei m-a frapat prin contrast cu ceea ce văd în jurul meu. De multe ori m-am întrebat de unde vine diferența enormă între ajutorul pe care mai toți oamenii pe care îi cunosc (cu mine inclusiv) sunt dispuși să-l dea rudelor și prietenilor apropiați și reticența consecventă de a fi de ajutor pentru persoane pe care nu le cunosc în mod direct. Și nu mă refer aici doar la donații. Înclinația filantropică nu e, încă, democratic răspândită la noi. Mă refer la a fi de ajutor pur și simplu: colegilor pe care nu-i cunoști, clienților pe care nu-i cunoști, cititorilor pe care nu-i cunoști sau, de ce nu, alegătorilor pe care nu-i cunoști.

Ca și cum cel pe care nu-l cunoști nu merită, din principiu, un salut, un zâmbet, un gest sau un cuvânt îngrijit. El nu merită inițiativa unei interacțiuni, nicidecum a unei relații prietenoase. Deși, oricând așa ceva ni se întâmplă, de obicei în străinătate, trăim un sentiment de confort, de normalitate, uneori chiar de bucurie.

E o textură socială care ține în viață sentimentul de siguranță și apartenență. El trece dincolo de familia ta și se întinde peste locul în care trăiești. E, poate, motivul pentru care vedem străini trăind atât de bine în alte locuri decât în țara în care s-au născut și români care nu se pot integra deloc într-o societate străină din care le lipsesc rudele cele mai apropiate. Nu avem deprins exercițiul relației tonice cu cel pe care nu îl cunoaștem. Până când nu-l vom deprinde, vom rămâne prizonierii scepticismului, suspiciunii, ai izolării în cercuri și interese mici.

Am participat recent în București la un exercițiu de sponsorizare în care un om de afaceri englez a facilitat strângerea într-o jumătate de oră a 2.500 de euro, în iterații de câte 50 de euro, de la un grup de oameni de afaceri români, pentru 3 proiecte nonprofit inițiate și derulate de români. Fără să mă bucur, nu mi-am putut reprima gândul că un român n-ar fi putut strânge banii ăștia de la noi, cei prezenți în sală, nici într-o jumătate de an, necum într-o jumătate de oră. Și iar m-am gândit la Hilde. Ce știu ei și nu știm noi?

Poate răspunsul să vină și din altă convingere a femeii simple din Suedia – aceea că omul căruia îi faci bine va face bine, iar cel căruia îi faci rău va face rău. La noi pare să se aplice pe scară mai largă varianta, cum altfel, decât de mijloc: omul căruia nu îi faci nimic, nu va face nimic. Indiferența, care se propagă cu mai multă putere decât binele și răul la un loc.
(Articol apărut în numărul din 3 aprilie al Revistei 22)