Dialogul în contradictoriu

Această specie de dezbatere e pe cale de dispariție în media românești. M-am convins de asta urmărind câteva minute din discuțiile pe care Mihai Gâdea, cel mai în vogă jurnalist uselist, le-a avut recent cu Mihai Răzvan Ungureanu și, mai apoi, cu Cristian Preda. Sentimentul cu care am rămas a fost acela al unei profunde incapacități a moderatorului de a dezbate orice fel de idei cu oameni cu care nu e de acord.

Ultimii ani de polarizare politică mediatică au creat un format de emisiuni standard: unul sau mai mulți jurnaliști discută cu unul sau mai mulți invitați cu care sunt de acord despre niște persoane publice cu care nu sunt de acord și care, de cele mai multe ori, nu sunt de față. Discuțiile sunt, cum spun americanii, „no-brainer“, adică nu presupun niciun fel de efort intelectual. Câteodată, unul pur retoric sau tehnic – grafice, flipchart-uri, poze sau clipuri video animă miuța. Oamenii din platou se simt bine, sunt între ei, se pot bucura, indigna sau relaxa după propria voie sau regie.

Apariția în peisaj a cuiva care e de altă părere sau orientare politică generează haos. Vajnicii combatanți de mai devreme regresează rapid la faza pe liceu și dialogul devine o suită de îmbrânceli verbale, de șuturi în tibie sau în fund, de tras de guler sau de păr, care cum a apucat să-și dezvolte abilitățile combative adolescentine.

Tot ce nu intră în felul în care moderatorii și ai lor văd lumea e eretic, condamnabil, musai de ridiculizat sau de eradicat cu orice preț. Alteritatea, contraargumentele sau simplele dileme sunt concepte, și ele, pe cale de dispariție în media românești. Groaza și furia din ochii și căștile moderatorilor la vederea unor opozanți în platou sunt autentice. Dar nu e frica de invitați, ci de ei înșiși. Nu mai știu ce să întrebe, cum să întrebe, cât sau când să întrebe. Astfel, inițiativele interogative se lungesc la nesfârșit, pentru că își conțin propriile confuzii și răspunsuri dorite, nu cumva invitatul să poată avea și da un răspuns cu care moderatorul să nu știe ce să facă.

Cu foarte rare excepții, toate frânturile de dialoguri în contradictoriu pe care le mai prind la televizor sunt deprimante. Sunt cârpite, căznite, chinuitoare atât pentru participanți, cât și pentru public. Dacă arbitrii străini la meciurile de fotbal autohtone n-au avut șanse, poate niște moderatori străini la talk-show-urile politice ar merita încercați.

Când mă gândesc că ne așteaptă un an de „dezbateri“ electorale, viitorul nu sună bine deloc. Iar temerea mea nu e legată în primul rând de domeniul jurnalistic, ci de rolul lui de model formator în societate. Sau deformator, în cazul de față. Iradierea constantă înspre societate a unei inabilități cronice de a negocia cu cel care e diferit sau are opinii diferite va continua să aibă repercusiuni.

Funcționari ai statului care nu știu să negocieze cu organismele internaționale, cu partenerii sociali sau cu cei de afaceri. Autorități care nu pot să conceapă dorințe ale cetățenilor care exced cadrele lor de gândire și comportament. Instituții care se opun acerb oricăror schimbări propuse de oameni pe care nu îi înțeleg și nu vor să-i înțeleagă. Șoferi care se împușcă în intersecții pentru că li se pare că nu mai încap pe aceeași stradă.

Toate astea se hrănesc de undeva. De obicei din ceea ce e perceput în spațiul public ca fiind modelul de urmat, felul de a rezolva diferențele. La televizor, diferențele se rezolvă într-un singur fel: prin excludere. Ce e diferit e stigmatizat și linșat mediatic, de la președintele țării până la câinele din colțul blocului. Între ei, toți devenim mai intransigenți și intoleranți, purtători exclusivi ai adevărului și dreptății.

N-ar fi prima dată când ne facem rău singuri. Dar acum, când ne pregătim să ne alegem conducătorii pentru următorii patru ani, poate ar fi util să-i evaluăm și după criteriul ăsta: în ce măsură pot dialoga civilizat, poate chiar constructiv, în contradictoriu. Nu trebuie să fim toți de acord. Dar ne-ar ajuta ca dintr-un dezacord de acum să învățăm ceva pentru viitor, că tot împreună trebuie să tragem la căruța numită România.
(Editorial apărut în numărul din 17 aprilie al Revistei 22)