La stânga Regelui

Poză de grup: 25 octombrie 2012, la Palatul Elisabeta, la aceeași masă, Regele Mihai, Ion Iliescu, Emil Constantinescu și Dan Voiculescu. Oameni care nu s-au înghițit ani întregi, înghit acum unul lângă altul, sub privirea îngăduitoare a Regelui. Agonie sau extaz? Pe net părerile sunt împărțite. Unii văd în imagine expresia supremă a eleganței regale de a-și aduce alături foștii adversari, alții o impardonabilă lipsă de criterii.


Eu sunt un mare admirator al primei perspective. Dar mă împiedic de relevanța celei de-a doua. Așadar care e ordinea criteriilor după care să judecăm fotografia istorică? Ce îi unește și legitimează pe cei trei invitați din persepectiva regală? Funcțiile, banii, puterea, idealurile, istoria recentă? Cel mai tare îi unește ura față de Băsescu. Care e atât de copleșitoare încât i-a făcut pe toți să treacă peste urile personale care, la un moment dat, erau și ele copleșitoare. Oamenii ăștia trei s-au disprețuit atât de profund încât au încercat să se elimine reciproc din viața politică și din spațiul public. S-au considerat unii pe alții cel mai mare rău al României. Acum sunt tovarăși în aceeași alianță politico-mediatică care extern ne-a împins aproape dincolo de marginea Europei, iar intern a pus la zid crema intelectualității românești. Două efecte puțin probabil pe placul Regelui.

Neîndoielnic că și Regele îl detestă pe Băsescu după declarațiile totalmente neelegante și nepoliticoase pe care acesta le-a făcut la adresa lui. Dar îl urăște mai mult decât iubește apărarea valorilor care au făcut din Casa Regală un simbol la care mulți români se uită cu respect și admirație?

Fostul general și președinte american, Dwight Eisenhower, spunea că “problema când aperi ceva e cât de departe poți merge fără să distrugi dinăuntru ceea ce încerci să protejezi față de un atac din afară.” Fotografia de la dineul regal e despre asta. Apărându-se cu atâta oarbă înverșunare de Băsescu, fortuiții comeseni par dispuși să sacrifice orice, de la stabilitatea țării până la propriile idealuri și valori. Merită? Unde e linia de demarcație? În politică ea a dispărut. Aș avea mare nevoie s-o regăsesc într-o instituție a cărei menire e tocmai să fie deasupra politicii, adică mai bună decât ea.

Regele e cumva obligat să îi accepte pe cei pe care românii și-i aleg sau pe care îi acceptă ca reprezentanți. Dar cât de mare poate fi distanța între comportamentul oamenilor politici agreați public de Rege și valorile întruchipate tot de el?

Crin Antonescu, prezidențiabilul celei mai mari alianțe politice a momentului, elogiază în egală măsură monarhia și ciobănia. Ăsta e modelul? Dacă Gigi și DD ajung președinți ai României sau proprietari de mari trusturi de presă și demonstrează sprijin pentru Casa Regală, au și ei loc la masă? Adrian Năstase, țapul ispășitor al “dictaturii”, are și el un scaun pus deoparte la anul pe vremea asta?

Eu sper că nu, dar uitându-mă la cum arată acum larghețea regală, nu sunt deloc sigur. Or, punctul forte al unui reper moral este tocmai siguranța și predictibilitatea lui. Nu e treaba mea ce face Casa Regală. Dar e treaba mea să înțeleg și să caut inspirație în ce face ea. Deocamdată, ultima aniversare regală mă lasă cu mai multe întrebări decât răspunsuri.

(Editorial apărut în revista Kamikaze, noiembrie 2012)