Eu vara nu tac

Eram liniștit când m-am așezat la scris. Acum nu mai sunt. Voiam să scriu despre echilibru. Într-o doară, am googălit cuvântul. Primele două intrări sunt de pe ioniliescu.wordpress.com. Hai mai dă-o dracu’, mi-am zis. Au terminat și conceptul ăsta? Gândindu-mă mai bine, răspunsul e da.

Astă vară am făcut ceva ce n-am mai făcut de ani buni. Am luat atitudine, insistent și tranșant, împotriva demersului USList de a îngenunchea instituțiile statului și de a-l înlocui pe președinte nesocotind regulile democratice. Nu schimbarea unui om politic cu altul mă îngrijora, ci maniera discreționară în care s-a încercat acest lucru.

Nu mai pretind de ceva vreme guvernanți utili, dar nu pot rămâne indiferent în fața unora iresponsabili. Așadar am pus tunurile cu argumente pe ei, în special pe Ponta și Antonescu, în postări zilnice pe Facebook, spre suprinderea multora dintre cele câteva mii de prieteni virtuali și reali.

Fie că mă știau din viata politică, business sau programe de leadership, probabil că aveam asociată cu imaginea publică o alură de echilibru și echidistanță care era pusă acum la încercare. Cum, însă, am luat atacul asupra instituțiilor foarte personal, am taxat atacatorii tot personal. Că nu există reponsabilități în general. Am început prin iunie:

„Ponta zice că dacă se va dovedi că a plagiat, poate să renunțe la doctorat. Ca și cum după ce i-ai furat unuia televizorul și te prinde, i-l dai înapoi și rămâi prieten și cu el, și cu poliția. Asta o spune un absolvent de drept, procuror, deputat și prim-ministru. Dacă ar mai trăi azi, Kafka ar fi nevoit să copieze de la Ponta.

Am continuat în iulie. Întâi cu asta:

„Băi, scuze, dar nu pot să mă abțin. Actalul președinte interimar al României, Crin Antonescu, înainte să devină politician a avut următoarea carieră profesională:
– 1985 – absolvent al Facultății de Istorie, Univ. București
– 1985 – 1989 – profesor în comuna Solești, județul Vaslui
– 1989 – 1990 – muzeograf
– 1990 – 1992 – profesor în comuna Niculițel, județul Tulcea
Absolut impresionant.”

Apoi cu asta:

„În seara asta m-am lămurit ce-i cu Ponta. Sunt zile bune de când mă întreb cum poate să mintă atât de convins și de senin în fiecare zi. Și cum e posibil ca fiecare demascare a câte unei minciuni să nu-i clintească niciun mușchi din zâmbetul ăla neverosimil? Am bănuit un tupeu și o nerușinare fără precedent, chiar și pentru politica românească. Nu e asta. Principala problemă a lui Ponta nu e de natură morală, ci medicală. Omul e patologic mitoman. În mintea lui nu minte când în mintea noastră minte. De-aia nici nu reacționează la demascarea minciunilor, că în capul lui n-are la ce. Și cred că patologia asta e împărtășită și de Antonescu, altminteri nu s-ar putea înțelege atât de bine. Omenește vorbind sunt ceva mai înțelegător în ceea ce-i privește, dar mult mai îngrijorat în ceea ce ne privește.”

Și am culminat în august cu:

„În seara asta am făcut un efort. L-am ascultat pe Antonescu la Cotroceni de la început până la sfârșit, inclusiv răspunzând la întrebările reporterilor. Am o concluzie personală și abruptă: dacă ăsta iese vreodată președintele României, m-am cărat.”

Și cu:

„Ponta ăsta, mare om, mare caracter. Mai întâi și-a anunțat toți miniștrii că nu vor avea vacanță, iar a doua zi a plecat într-o minivacanță la Neptun, împreună cu familia Constantin. Apoi a chemat toți funcționarii din concedii ca să se dea peste cap și peste lege pentru un simulacru de recensământ pe care nu i l-a cerut nimeni și care nu va folosi la nimic. Acum, în timp ce aghiotanții lui își pun pielea la saramură și își riscă libertatea pentru că au făcut ce le-a cerut el, a plecat la Londra să vadă finalul Jocurilor Olimpice. Un adevărat conducător.”

Am terminat pe 27 august cu postarea:

“Băsescu is back. Justice has been served.”

A fost prima ocazie în care mi-am folosit pagina de Facebook pentru postări politice. Ca niciodată până atunci, adunam la fiecare zeci de like-uri, share-uri și comentarii încinse la roșu. Prieteni cu care mă întâlneam și față de care îmi ceream scuze că le aglomerez fluxul de Facebook cu prea multele mele postări mă încurajau să nu mă opresc, spunându-mi că și ei ar face la fel dacă nu le-ar fi teamă că își pun joburile din multinaționale în pericol.

Apoi am început să primesc semnale că acest partizanat îmi afectează percepția de echilibru a imaginii mele publice. No shit? N-am redus motoarele nicio fărâmă, dar reacția asta m-a făcut să mă întreb ce mai înseamnă echilibru în spațiul public al României de azi. Răspunsul pe care mi l-a dat Google acum nu e deloc întâmplător.

Pentru mine echilibru nu înseamnă să taci, să eviți subiectele controversate, să ai opinii călduțe, să te exprimi „politically correct”, să vrei să mulțumești pe toată lumea sau pe marea majoritate. Nu înseamnă să accepți inacceptabilul doar ca să nu tulburi apele sau să salvezi aparențele. Înseamnă să-ți îndrepți atenția către subiecte relevante, să asculți opinii divergente, să-ți construiești din ele criterii și argumente care stau în picioare și să le exprimi clar, concis și civilizat. Cuvântul-cheie aici e criterii. Echilibrul se obține și prin ordonarea criteriilor cu care așezi argumentele în ordinea importanței, în interiorul setului personal de valori.

Să vă dau un exemplu: eram în mașină cu un bun prieten și asociat în firma de consultanță. Treceam pe lângă sediul unei multinaționale care fabrică și vinde țigări. Amândoi suntem nefumători și, deci, deranjați masiv de faptul că în București găsim foarte puține locuri publice în care nu se fumează. L-am întrebat, mai mult retoric, dacă ar accepta să derulăm un proiect de consultanță pentru o firmă de țigări. Răspunsul n-a fost cel pe care-l așteptam. Mi-a zis așa: „Dacă ar fi despre cum să vândă mai multe țigări, nu. Dacă ar fi despre cum să-și conducă mai bine oamenii, da. Orice grup de oameni merită să fie bine condus.”. El a introdus în raționamentul meu un criteriu care, ca ordine a importanței, le bătea pe celelalte. Rezultatul nu a fost un dezechilibru, ci un echilibru de o calitate mult mai bună.

Echilibrul de tip Ion Iliescu a creat un curent politic de masă care l-a produs pe Năstase, apoi pe Geoană, apoi pe Ponta. Care aproape ne-a scos pe toți din Europa. Nu, mulțumesc. Dacă Ion Iliescu ar fi fost mai puțin „echilibrat”, noi am fi fost azi mult mai puțin dezechilibrați.
 
Echilibrul cultivat în și de către cadrele comuniste de partid era unul aparent împăciuitor. Să-i dăm și lu’ ăla, și lu’ ălalt, câte puțin la fiecare, ca să ajungă la toată lumea. Când ești pe partea cu datul, echilibrul e ideal. Când ești pe partea cealaltă, a celor de la care se ia ca să se dea primilor, echilibrul ăsta e profund greșit. Echilibrul anilor nouăzeci a avut acest scop: să-i reducă la tăcere pe cei care zgâlțâiau căruța, care voiau să ne concentrăm pe crearea prosperității sociale înainte de redistribuirea ei. A câștigat. Lumea votează și azi să se dea. Doar că îi votează pe unii care iau. Rezultatul e unul eminamente dezechilibrat. Puțini foarte bogați care-i conduc, reprezintă și prostesc pe mulți foarte săraci.

Avem nevoie de mai mult echilibru, dar nu de mai multă liniște. Avem nevoie de mai mult consens, dar nu de mai puține reacții. Spațiul public românesc e dezechilibrat nu pentru că mulți dintre cei care-l compun au opinii tranșante. Ci pentru că au criterii prost alese, prost așezate și prost exprimate. Injuria nu e dovadă de tărie a argumentelor, ci de lipsă a lor. E forma ultimă de exprimare a unor convingeri tâmpite, dar ferme.

Dezechilibrul nu vine din personalizarea argumentelor, ci din generalizarea lor. Vorbitul în general e una dintre cele mai perfide obișnuințe cu care comunismul a subminat capacitatea noastră de discernământ. În general ar trebui să fim de acord unii cu alții în orice problemă de interes național. Doar că în particular fiecare e de acord numai cu interesul lui personal. Duplicitatea asta se rezolvă punând lucrurile pe masă, la vedere, ca să știm despre ce discutăm și cu ce criterii și principii operăm. Astea trebuie să le aliniem întâi dacă vrem un echilibru consistent, durabil și împărtășit.

În timpul crizei instituționale am avut în spațiul privat ceva discuții în contardictoriu cu prieteni și cunoscuți. Chiar și cu foști camarazi politici din URR, partidul meu de suflet de la începutul anilor 2000. Cu o singură excepție, toate prieteniile mi-au supraviețuit crizei politice. Cea care n-a supraviețuit m-a luat prin surprindere pentru că am opinii despre politică și politicieni, dar n-am pasiuni despre ele. E un fel de a-mi păstra mintea în echilibru cu sufletul.

L-am criticat public pe Băsescu ori de câte ori a făcut lucruri cu care nu eram de acord. Am cunoscuți care-l urăsc pe președinte din toate cotloanele ființei lor. Alții care-i sunt recunoscători. E adevărat că n-am niciunul care să-mi fi spus că-i apreciază pe Ponta sau Antonescu. Însă viața noastră nu poate fi despre politicieni, iar alegerile noastre cotidiene sunt infinit mai importante decât oricare dintre ei. Și aici ar trebui păstrată o echivalență. N-ar trebui să fie mai importanți pentru noi decât suntem noi pentru ei.
 
Moderația e bună dar nu e la fel de utilă întotdeauna. Când cineva intră în curte și se apucă să-ți dărâme casa, nu-l inviți înăuntru. Dacă e deja înăuntru, îl dai afară. Cred că și unii dintre noi și elita politică europeană am reacționat corect condamnând public și vehement un comportament inacceptabil. Dacă am face asta mai des am avea de suferit mai rar.

Mi-am pierdut de multe ori echilibrul și o să-l mai pierd. Regăsirea lui are sens doar dacă nu se întâmplă încremenit într-o idee, o părere sau un proiect. Nu știu cât echilibru a mai rămas în imaginea mea publică după episodul din vară. Dacă zic că nici nu mă interesează, asta o să-mi strice și mai mult imaginea :).

Dar sper să fi rămas ideea că merită să lupți cu dezechilibrele din jur pentru a-ți păstra comportamentul în echilibru cu setul de valori. Iar ăsta e un criteriu bun cu care să-ți filtrezi prietenii, aliații și modelele, indiferent de opiniile lor politice. 

(Articol apărut în numărul 10 al publicației “Decât o Revistă”, cu o ilustrație de Carmen Gociu)