Lacul lebedelor

Sunt în clasa a patra, pe holul scărilor de la etajul al doilea al școlii și simt față de o colegă de clasă o furie pe care nu o pot stăpâni. Când se apropie, urlu la ea cât pot de tare, apoi îi reped, cu toată puterea, un pumn în bărbie. Zgomotul sec al oaselor lovindu-se mă îngheață. O iau la fugă, mânat de o furie și mai mare, de data asta față de mine.

E prima amintire pe care o am despre distanța la care am putut ajunge, în diferite momente ale vieții mele, față de ceea ce gândeam despre mine. Am să mă aplec asupra câtorva în rândurile de față. Pretextul muzical e și el revelator, în felul lui. Pentru că vorbește de felul empiric, nestructurat, oscilant în care m-am format.

Când am ascultat pentru prima oară această secvență muzicală, am rămas înmărmurit. Au fost, și au rămas până azi, cele mai frumoase secunde pe care le-am auzit vreodată. 47 de secunde, mai exact. Piesa întreagă durează peste 7 minute și e toată minunată, însă solo-ul de vioară a atins în mine o vibrație de care, până atunci, nu știam cum s-ar putea exprima. Atingerea desăvârșirii.

Am programat bucata muzicală în buclă și am ascultat-o fascinat în casă și în mașină, zile la rând. Mă lua din lumea asta și mă ducea mereu într-o lume așa cum mi-aș fi dorit-o. Era înainte de internet, în zorii împrietenirii mele cu muzica digitală. Nu mai știu cum ne-am întâlnit, dar fișierul nu avea nume, așa că m-am lăsat sedus fără să știu de cine.

Ceea ce nu mi s-a întâmplat prea des în viață. M-am străduit mereau să fiu un om pragmatic, cât mai conștient despre ce se întâmplă în jurul meu. Asta, poate, și pentru că în jurul meu s-au întâmplat devreme lucruri care contrastau cu imaginea lăuntrică pe care mi-o formam despre lume și viață.

Începutul anilor optzeci și debutul lipsurilor alimentare cronice ale epocii Ceaușescu m-au prins copil. Aveam în jur de 11 ani când făceam cu rândul la cozi ritualice, de la 4-5 dimineața, cu fratele și bunicii mei, pentru un kilogram de făină sau un litru de ulei. Joaca și veselia noastră de peste zi coexistau cu corvoada și chinul unor oameni pe care îi iubeam, dar pe care nu-i înțelegeam. Nu înțelegeam cum își puteau trăi viața cotidiană ca un sacrificiu permanent. Atunci cred că a început să mi se formeze percepția asta, că lucrurile nu sunt așa cum ar fi normal să fie.

Înainte să încep fraza asta mi-am desfăcut o banană. Una coaptă. Gustul și mirosul de banană coaptă sunt alte trăiri care mi-au ținut copilăria deoparte de normalitate. Pentru că le obținea foarte rar, și atunci doar verzi, mama le ținea la copt în pungi și în cutii, pe bibliotecă, unde eu nu puteam ajunge. Niciodată n-aveam răbdare până ajungeau coapte de-a binelea. Acum îmi plac cel mai mult bananele foarte coapte, cu puncte sau pete maronii peste mirosul galben. Bananele normale.

N-am avut o copilărie de lipsuri. Dimpotrivă. Însă normalitatea aceea era obținută cu un preț care mie mi se părea mult prea mare. Mi se părea că amândoi părinții munceau enorm pentru un trai decent. Mama se trezea în fiecare zi la cinci dimineața, pentru că la șase o lua autobuzul cu care făcea naveta din Ploiești până aproape de Târgoviște, unde lucra. În fiecare zi, de când mă știu, până în 1989, când am plecat la facultate în București.

Tatăl meu lucra pe șantier, și el pleca cu noaptea în cap, iar uneori cu zilele sau săptămânile, pe unde îl purtau lucrările de construcții. Cel mai mult a lipsit doi ani, când a plecat să lucreze în Irak, prin anii 70, pentru ca la întoarcere să ne putem cumpăra o Dacie specială, pe valută, mobilă și un casetofon Philips, cu boxe, de ultimă generație.

De casetofonul acela mă leagă niște amintiri aparte. Cred că și pe el de mine. Pe lângă faptul că îmi plăcea teribil să ascult muzica cu boxele date la maxim, mi se părea foarte tare să împart plăcerea asta și cu alții. Mai precis, cu colegii mei de liceu din clasa a noua. Distanța dintre ferestrele dormitorului meu și cele ale clasei mele era de doar câteva zeci de metri, așa că, în orele în care chiuleam, scoteam boxele pe geam și puneam muzică. Oricât de Philips de import ar fi fost casetofonul ăla, nu l-au ținut balamalele, sau mai exact difuzoarele, la așa tratment. După câteva săptămâni de discotecă în aer liber nu prea mai puteam asculta nimic la el, nici mai încet, nici mai tare, pentru că boxele căpătaseră niște trepidații imposibil de ignorat.

În liceu am avut și primul meu contact cu Ceaușeștii și cu sistemul lor. De fiecare dată când cuplul Ceaușescu făcea o vizită de lucru în teritoriu, era întâmpinat de reprezentanți ai “societății socialiste multilateral dezvoltate”: doi șoimi ai patriei, doi pionieri, doi liceeni, doi studenți, doi muncitori și doi țărani în costume populare.

La una dintre vizitele lor la Ploiești, pe la mijlocul anilor optzeci, am fost desemnat să fiu unul dintre cei doi liceeni. Trebuia să-i dau un buchet de flori Elenei Ceaușescu și să-i urez bun venit. În familia noastră, în fiecare seară ascultam Europa Liberă. Detestam regimul așa cum se putea, pe tăcute, dar consecvent. Ocazia de a mă apropia de centrul lui de putere mi s-a părut ceva ce nu trebuia ratat, nu că aș fi avut de ales, dar chiar mă interesa cum arăta sistemul de protecție al dictatorului, despre care circulau povești halucinante. N-am putut să observ cât îmi propusesem pentru că am fost distras constant și temeinic de ochii verzi ai Georgianei, liceeana cu care făceam pereche și cu care am încercat, fără succes, să fac pereche și după ce am terminat cu Ceaușeștii.

Întreaga experiență de contact cu aparatul din jurul familiei Ceaușescu, frica absolută care stăpânea tot personalul care se ocupa de pază și organizare, duritatea cu care securitatea a anihilat un bărbat care a încercat, din mulțime, să-i dea o scrisoare dictatorului, toate m-au adus din nou, în mijlocul unei lumi care mi se arăta cu totul altfel decât ar trebui să fie.(…)
(Continuarea textului se află în capitolul cu care am contribuit la volumul lui Radu Paraschivescu De la Waters la Similea apărut în noiembrie 2013 la editura Humanitas)