Munca la români

Să zicem că ați luat un credit, ați înființat o firmă, aveți un produs foarte bun, clienții l-ar cumpăra, dar competiția nu stă degeaba, aveți planuri mari și tot ce vă mai trebuie sunt niște angajați care să vă ajute în drumul spre succes. La interviuri apar sistematic oameni care, la secțiunea întrebărilor pentru voi, sunt interesați să afle, în ordinea asta: ce salariu le oferiți, ce garanții de siguranță a jobului le oferiți, cât de interesantă e munca pe care le-o propuneți, ce beneficii colaterale mai pot obține și cât de mult stres vor trebui să suporte. Îi angajați cu încredere și bucurie?

Dacă ați răspuns cu da, sunteți norocoși și fericiți. Veți avea de unde alege, pentru că acestea sunt cele mai importante criterii după care românii își aleg un job, conform unui studiu realizat de Daedalus Millward Brown în august 2013, în șapte țări din regiune.

Dacă ați răspuns cu nu, ca mine, va trebui să schimbați metoda de recrutare și să faceți noi interviuri. Ca să ajungeți la acei români, puțini, pentru care foarte importante sunt satisfacția lucrului bine făcut și oportunitățile de dezvoltare personală. Adică acei oameni care vor să devină mai buni făcându-și treaba mai bine.

Conform rezultatelor acestui studiu, munca la români e despre luat, nu despre dat. Nu că ar fi ceva în neregulă cu luatul, doar că, într-o societate în care toată lumea e pusă pe luat, cine să dea? Și, mai ales, de unde? Ordinea e importantă. Munca presupune că întâi dau ceva și apoi sunt plătit pentru asta. Pe drum însă, înainte să-mi dea alții, ideal ar fi să-mi dau și singur câte ceva: o treabă dusă cu bine la capăt, un lucru învățat, o relație bună de colaborare, o stimă de sine crescută, dorința de face azi mai bine ca ieri, tot felul de lucruri care nu sunt deloc despre bani mulți, siguranță mare și stres puțin.

Din păcate pentru șansele noastre de succes, generațiile care se îndreaptă acum către munca propriu-zisă vin cu două capcane la purtător: una a ideii de muncă de la părinții și bunicii lor, din comunism, în care noi ne facem că muncim, iar ei se fac că ne plătesc, și alta a ideii de muncă de pe Facebook și Youtube, în care succesul e facil, imediat și uriaș. Între aceste două idei ușoare stă o realitate grea.

În ea, un angajator performant îi prețuiește și îi recompensează pe oamenii care sunt preocupați foarte mult de satisfacția lucrului făcut din ce în ce mai bine și care sunt dispuși să-și riște siguranța și confortul pentru a obține acest rezultat. În plus, deși reușește asta, angajatul va fi obligatoriu plătit mai puțin decât face. Așa se obține profitul. Dacă ar fi plătit mai mult, s-ar numi pierdere, iar, dacă ar fi plătit exact cât face, compania ar fi la break-even și nu s-ar putea dezvolta, deci nu și-ar putea dezvolta nici oamenii.

Cultura muncii pentru secolul 21 în România are nevoie de o mână de ajutor. Îmi doresc un studiu despre criteriile pe baza cărora românii ar angaja alți români, pe banii lor. Ca să știm cum stăm și, mai ales, încotro să ne mișcăm.
(Articol apărut în numărul din aprilie al Revistei Cariere)