Mieluzmei

În România de până acum câțiva ani, alegerile individuale erau, de obicei, rezultatul unor analize îndelungate. Trebuia să ne gândim bine, ca să alegem bine, pentru că fiecare alegere ne modela viața pentru următorii ani buni.

Contextul se mișcă rapid, mai rapid decât suntem noi pregătiți. În business, una dintre cele mai mari surse de stres pentru clienții mei e numărul și viteza alegerilor pe care trebuie să le facă în fiecare zi. Din școala generației mele, numărul deciziilor care trebuie luate nu poate ține pasul cu un număr egal de analize aprofundate și de procese de implementare urmărite. Nu mai încap nici în 8 ore, nici în 10 și nici în 12 sau ore de muncă.

Părinții noștri au făcut tot ce au putut pentru a ne crea condițiile să alegem rar, încet și bine (liceul, facultatea, cariera etc.). Noi trebuie să creăm pentru copiii și noii noștri angajați condițiile ca ei să poată alege des, repede și bine. Ca să se asigure că alegem bine, pentru generația părinților noștri, regula, mai degrabă decât excepția era să aleagă ei în locul nostru. Pentru generația care ne urmează asta e cea mai proată soluție. Iar în multe companii, ea continuă să fie soluția. Directorii aleg în locul managerilor, iar managerii aleg în locul subordonaților. Adesea subordonații aleg în locul clienților.

Pe termen foarte scurt, numărul, viteza și calitatea deciziilor sunt maxime. Pe termen ceva mai puțin scurt, numărul și viteza rămân mari, dar calitatea scade. Pe termen mediu scad toate.
Dificultatea noastră în a da mai departe un context de alegeri diferit de cel pe care l-am primit vine tocmai din condiționarea noastră. Când altcineva a decis pentru noi ce să învățăm, unde, cât, cu cine, unde să mergem, cu ce să ne îmbrăcăm, ce meserie să urmăm etc, capacitatea noastră de alege cu capul nostru e mică. Iar capacitatea de a-i încuraja pe alții să facă asta e spre zero.

M-am suprins în dificultatea asta cu fetița mea cea mică, de 3 ani. Ca orice părinte, mă bucur când reușesc s-o conving să mă asculte atunci când îi cer ceva ce consider că e spre binele ei. Apoi, însă, m-am trezit bucurându-mă mult când, nefiind lângă mine, ia propriile decizii și nu ascultă de cei din jur care vor să le facă pe plac. Apoi mi-am dat seama că bucuriile astea două nu prea merg împreună. Că sunt într-o disonanță cognitivă majoră. Adică e o aspirație imposibilă ca ea să fie ascultătoare cu mine și independentă cu alții. Că dacă o vreau independentă, atunci ar trebui să creez un spațiu de independență în primul rând între noi. Sau dacă o vreau ascultătoare, să accept că îi va asculta și pe alții.

Am trăit și am văzut dilema asta de foarte multe ori în companii. Șefi care vor și sunt convinși că e posibil ca subordonații lor direcți să fie mielușei cu ei și zmei cu alții. Supuși în echipă, dar bătăioși până-n pânzele albe în afara ei. Buni executanți în firmă dar maximal de creativi și strategici în piață.
Felul în care alegem ce vrem de la noi și de la cei din jur guvernează cea mai mare parte a succesului nostru. Cu cât ne dorim lucruri care se bat mai tare cap în cap, cu atât obținem succesul mai greu, mai dureros. De cele mai multe ori aceste contradicții nu ne sunt vizibile, din cauză că am crescut în interiorul lor, așa ni se pare că e normal să arate lumea. Plină de cucuie. Lumea, însă, începe să ni se arate altfel.

– See more at: http://www.cariereonline.ro/hbr/mileuzimei-angajati-editorial-cosmin-alexandru#sthash.dDIMkYYN.dpuf