Vorbesc cu capul clar

De câteva luni, urmez cursuri de dicție. Nu pentru că aș avea probleme majore, ci pentru că voiam să corectez niște lucruri de care nu eram mulțumit în privința clarității emisiei vocale.

Cum mi s-a întâmplat adesea când am dat de profesori cu har, cum e și cazul Vioricăi Vatamanu cu care lucrez acum, motivul pentru care am început cursurile diferă de motivele pentru care le continui. Pentru că alte lucruri au devenit mai importante, pe măsură ce am înțeles niște corelații.

Am înțeles că felul în care pot să construiesc forma vocală a cuvintelor îmi modifică felul în care le aleg. Că dacă mă interesează să se audă bine cuvintele atunci mă ajută să le aleg bine. Să aleg cuvinte cu anumite sonorități și înlănțuiri de cuvinte cu o anumită armonie.

Iar felul în care aleg cuvintele îmi influențează felul în care gândesc. Gândesc în cuvinte mai frumoase. Nu mi-am pus pănă acum problema în acest sens, al drumului invers.

În aceeași măsură, o exprimare clară presupune o exprimare neprecipitată. Dacă nu mă mai grăbesc, atunci nu mai pot spune la fel de multe în aceeași unitate de timp. Așadar sunt obligat să aleg mai atent ceea ce voi spune si să scap de balastul verbal pe care o rostire grăbită mi l-ar fi permis, dar care mai mult ar fi încurcat comunicarea decât ar fi ajutat-o.

Nu în ultimul rând, calitatea timbrului vocal, pe care nu mi-am imaginat că o pot educa, modifică vizibil calitatea atenției de care am parte de la cei cu care vorbesc. Am experimentat în discutii cu prietenii și am văzut că timbrul, intonația, accentele pot structura un dialog mult mai eficient decât în situațiile în care acest aspect nu mă preocupa.

Cursurile de dicție sunt o experiență inedită pentru mine iar partea ei cea mai grea e abia de acum încolo, în efortul de a cerne între toate descoperirile și posibilitățile și de a le include pe cele mai relevante în reflexe. A învăța să vorbesc mai bine îmi seamănă un pic cu a învăța să merg a doua oara. Nu e deloc simplu :).