Nu mai știu
(Articol apărut în numărul din 10 noiembrie al Revistei 22)
Spuneam, de curând, că s-ar putea să rămânem fără cuvinte. Între timp, am căpătat temerea că s-ar putea să rămân și fără opinii. Un foarte bun prieten, emigrat de curând în Franța, mi-a spus în preajma plecării: „Nu de România fug, ci de ceea ce începuse să scoată din mine…“. Remarca lui mi-a venit în minte acum câteva zile, când am răspuns întrebărilor unor studenți economiști la un eveniment organizat de ei pe teme de leadership.
Prima întrebare care m-a pus pe gânduri a fost dacă eu aș recomanda studenților să intre în politică. Le-am mărturisit că în mine se luptă două răspunsuri potrivnice. Unul spune că e foarte periculos pentru un student, aflat în perioada formativă, să intre într-o organizație de partid, pentru că, ținând cont de partidele de la noi, sistemul de valori și comportamente al studentului va fi pervertit iremediabil. N-ar putea decât să îngroașe rândurile celor împotriva cărora ar intra acum în politică.
Răspunsul opus îmi spunea însă că, în lipsa unui aport de activiști tineri, netarați de metehnele politicienilor români consacrați, șansele de redresare ale partidelor sunt nule. Ele nu se vor reforma de la sine. Așadar, n-am știut ce să le recomand.
A doua întrebare a fost dacă aș sfătui studenții români să plece la studii în străinătate. Aici mi-a fost un pic mai ușor, pentru că eu însumi îmi educ copiii să plece să studieze în străinătate. Așa cum arată acum facultățile românești, marea majoritate reprezintă doar o pierdere de timp. Apoi, a venit însă întrebarea care m-a redus din nou la tăcere: „dar după terminarea studiilor le-ați recomanda să se întoarcă în România?“. Și aici m-am surprins în antiteză de opinii.
În virtutea primei opinii, le-aș recomanda să se întoarcă. Cred că cea mai mare șansă de redresare a României, din toate punctele de vedere, stă în cei care pleacă afară la muncă sau la studii și se întorc înapoi în cunoștință de cauză a unui model de societate pe care să-l instaureze și aici.
În virtutea opiniei contrare însă, gândul m-a dus la bursierii statului român pentru care el, statul, a plătit milioane de euro cu școlarizarea lor la cele mai prestigioase universități din lume, iar apoi, la întoarcerea celor câteva sute de absolvenți, n-a catadicsit să angajeze nici măcar unul. Pentru a se putea angaja, oamenii ăștia sunt puși acum în postura de a uita tot ce au învățat acolo și de a-și reaminti tot ceea ce reușiseră să uite pe perioada studiilor. Așadar, poți recomanda cuiva să se întoarcă aici și să își rateze viața și cariera pentru o țară care nu dă doi bani pe ele? Și iar n-am mai știut ce să le recomand.
După întâlnire, mi-am făcut procese de conștiință, gândindu-mă că studenții care umpluseră Aula Bibliotecii Centrale Universitare m-au invitat în speranța unor răspunsuri care să-i lumineze, să le ușureze deciziile asupra propriului viitor, iar eu n-am putut decât să-mi exprim propriile nedumeriri și îndoieli. Ce model de leadership mai e și ăsta? Dacă e vreunul, oricum nu e unul românesc, pentru că m-am simțit destul de inadecvat momentului.
M-a surprins locul în care am ajuns. Acum 10 ani, acum 5 ani chiar, le-aș fi recomandat fără ezitare să intre în politică, la prima întrebare, și să se întoarcă, după terminarea studiilor din străinătate, la a doua. Între timp însă, țara asta a scos din mine multe dintre lucrurile clare cu care obișnuiam să trăiesc.
Mai nou, lumea mă întreabă cu cine voi vota. Și nici la întrebarea asta nu știu să răspund. Cu un Antonescu subțirel și lipsit de șanse reale, cu un Băsescu care înflorește doar în mijlocul unor conflicte ce usucă orice putință de progres al țării sau cu un Geoană secondat de o camarilă de vanghelioni agramați și bugetivori?
Îmi lipsesc repere și nu știu de unde să le iau. Aș vrea să-mi formez opinii pe baza unor fapte, oameni, întâmplări despre care să pot spune dacă sunt de un fel sau de altul. M-am educat cu experiențe, întâlniri, lecturi și interese care să-mi dea confortul unui discernământ pe care să mă pot baza și pe care să se poată baza și alții din jurul meu. La cum arată însă acum societatea românească sau cel puțin partea ei vizibilă în spațiul public, discernământul meu începe să-mi joace feste. Nu prea mai știu nici unde, nici cum să mă uit. Țara mea m-a cam scos din mine.
2009, noiembrie 13 @ 11:07
.. şi poate ca-n curând ne va cam scoate şi din minţi!
Vezi ca Adi s-a-nfuriat şi-i arde de război! (http://www.adrianstanciu.ro/2009/11/12/pitic-in-liliput/)
Refacem URR-ul? 🙂
2009, noiembrie 13 @ 12:01
„The first realization of a warrior is not knowing.”
E un semn bun Alex, un semn ca mintea ta incepe sa renunte la atasarea fata de idei. Va fi mult mai flexibila si mai capabila sa reactioneze conform sistemului tau de valori.
Adu-ti aminte ce a zis Socrate: singurul lucru pe care-l ştiu e că nu ştiu nimic.
2009, noiembrie 13 @ 12:21
Buna,
Ma pune pe ganduri articolul asta, mai ales pentru ca modul in care te-am perceput, Cosmin, a fost acela a unui om care lupta si construieste in jurul sau.
Cuvintele de mai sus ma duc mai degraba cu gandul ca incepi sa te resemnezi, sa pierzi speranta..sa renunti..
Imi vin in minte cateva citate: „The men who try and fail are infinitely better than those who do nothing and succeed” si unul care cred ca iti apartine „nenorocirea Rominiei consta in faptul ca nu incearca destul de multi”…
Eu cred ca trebuie sa mai incercam!
2009, noiembrie 13 @ 13:03
Acum, dacă nici Cosmin nu a încercat… Dacă luăm citatul tău ad-litteram atunci Cosmin e „infinitely better” ca 99,999% din populația României. Problema e că aș fi vrut să fie mai bun doar ca 90% din populație. Atunci poate că am putea schimba ceva.
2009, noiembrie 13 @ 14:27
Sunt convins ca a incercat si il apreciez mult pentru asta!
In acelasi timp, insa, mi-as dori sa apara cat mai rar ganduri de felul „nu mai stiu” ..privind lucrurile intr-o maniera simpla, in termeni de utilitate: nu stiu daca sau mi-e greu sa cred ajuta pe cineva 🙂
Numai bine!
2009, noiembrie 13 @ 16:00
Dragul meu, gândurile apar când apar. Sunt foarte sigur că și Cosmin și-ar dori să nu-i mai apară gânduri din astea.
Hai să o luăm altfel. Tu cum ai răsunde la întrebările cu pricina, și care ar fi motivația răspunsului? Poate așa ne mai găsim și noi repere. (Știu că sună ironic, dar nu e, chiar mă interesează).
2009, noiembrie 13 @ 18:31
@ Iulian Boia
Are dreptate Adi. Gândurile mi-au apărut şi apoi, în loc să le ignor, m-am întrebat de ce au apărut. Am să fac aici mărturisirea până la capăt. Lovitura mi-a venit de la altă întrebare, de care nu pomenesc în text. O studentă m-a întrebat dacă, în 1990, când am participat la înfiinţarea AIESEC-ului am bănuit unde va ajunge organizaţia peste 20 de ani. Şi i-am mărturisit că n-am avut nici o viziune în legătură cu organizaţia. Am pus umărul pentru că mi s-a părut un lucru bun de făcut atunci. Ce nu i-am răspuns dar am gândit a fost că atunci, la începutul lui ’90, aveam o viziune foarte grandioasă despre unde o să fie România peste 20 de ani şi ce fel de studenţi va produce ea atunci. Iar viziunea aia are foarte puţin în comun cu realitatea de acum. În viziunea mea de atunci studenţii români n-ar fi trebuit să mai aibă nici un motiv să-mi pună acum cele două întrebări din text.
Nu renunţ dar trebuie să îmi resetez aşteptările, obiectivele şi mijloacele. Şi încerc să fac asta cu calm şi înţelegere ceea ce, trebuie să recunoşti, nu e uşor deloc zilele astea :).
2009, noiembrie 13 @ 21:44
1. Așa cum AIESEC își împrospătează anual membrii și leadershipul, numai ca e ONG, de ce nu și-ar face tinerii un partid din care să fii dat afară când treci de 30, sau hai să zicem 35 de ani. Cu segmentarea asta bine administrată își pot asigura câteva locuri în Parlament.
2. M-am regăsit în amintirile lui Cosmin de acum 20 de ani. Mi se pare că n-am făcut ca țară nici un sfert din cât visam atunci. În primele luni din 1990 puterea și securiștii care o controlau au distrus cu meticulozitate o valoare care abia se nascuse și care ne-ar fi putut emancipa mai repede: încrederea. Cred că pentru a ieși din mocirlă ar trebui să recâștigăm încrederea unii în ceilalți.
2009, noiembrie 14 @ 2:50
Salve!
Cred ca e uman, firesc si de inteles ca fiecare dintre noi sa avem perioade in care ne mai cuprinde deznadejdea..
E usor si, mai ales noua, romanilor, ne vine parca mai usor sa ne adunam sub o umbrela de auto-compatimire, dezamagire sau deznadeje..
Mesajul meu ar fi insa sa incercam sa ne unim mai degraba in jurul unor sentimente constructive, in jurul unor intrebari de tipul „Ce putem face sa schimbam ceva in bine?”..chiar in situatia asta de doi lei sau in cele ce vor urma.
Drept este ca sunt tinar (poate aceeasi varsta pe care o aveati voi in preajma Revolutiei) si poate ca inca nu am dat cu capul foarte mult de anumite realitati pe care voi le cunoastesti mai bine..
Revenind la lucruri mai practice, la metode, la ce si cum e de facut..in viziunea mea avem macar un lucru care ne poate ajuta: sa ne adunam, sa discutam, sa ne cunoastem,sa stam IMPREUNA…
Poate sunteti familiari cu Lessons from the Geese (http://www.youtube.com/watch?v=RSn87_cAmYg )- cred ca, cel putin pe moment, asta ar trebui sa facem! (nu sub forma de partid politic insa) 🙂
Numai bine!
2009, noiembrie 15 @ 23:26
In primul rand trebuie sa spun ca-mi pare foarte rau ca n-am participat la Leadership Talks. (Dovada http://elenaciric.ro/2009/leadership-talks-2009.html )
Apoi, eu sunt in prezent studenta cu bursa Erasmus in Portugalia. Mi-am dorit sa vad cum e viata de student intr-alta tara si pot sa spun ca ma bucur de ea in prezent. Insa, imi doresc sa ma intorc in tara. Chiar daca lucrurile nu sunt tocmai roz si o stim cu totii. Numiti-ma visatoare, dar eu sper ca Romania va evolua. Si cum sa evolueze daca o parasim cu totii? Fireste, fiecare isi vede de interesul lui si de starea lui de bine. Dar ar fi frumos ca toti cei care putem, sa luptam pentru aceeasi cauza.
2009, noiembrie 16 @ 4:02
Ma bucura dialogul de aici.
Totusi indoiala nu inseamna neaparat deznadejde. Eu inca mai sper ca indoielile impartasite argumentat intr-un context de buna-credinta ar putea duce si la solutii. In orice caz, pot duce la un orizont mai nuantat.
Interesanta invitatia dlui Adrian Stanciu, chiar mi-as dori sa pot vedea acele optiuni cu ochii unui tanar optimist.
Eu am 31 de ani; la cele doua dileme din articol as raspunde, cu o banalitate crancena, ca depinde foarte mult de prioritatile celui care face alegerea si cantareste greu daca intr-adevar crede in ideea pe care „pariaza”. Nu doar pentru eventualul succes (obiectiv), ci, mai ales, pentru valoarea subiectiva, formatoare, a acelei experiente.
Partea buna este ca inca nu mi se pare „o reteta a esecului” niciuna dintre optiuni. Este reala tensiunea unui context cam nebulos, dar cazurile particulare discutate in articol pot fi reevaluate pe parcurs, nu e vorba de donat organe sau plecat in cosmos.
La prima problema as spune ca, dincolo de intrebarea polara a fi sau a nu fi politician, conteaza existenta unei constiinte civice. Cred ca ar merita sa isi lase fiecare, atat cat sa nu-i deturneze energia pentru prioritatile lui (familiala, profesionala etc.), timp si rabdare pentru dimensiunea politica, in ciuda dezamagirilor. Cumva. Macar in eventualitatea ca va aparea un proiect care ii va merita atentia sau chiar increderea. Eu, de exemplu, nu am fost pe receptie in perioada URR-ului. Nu vreau sa se mi intample din nou.
2009, noiembrie 16 @ 4:29
pacatul unei societati este ca isi transporta oamenii scutindu-i intr-o semnificiativa masura de responsabilitatea individuala intrucat cu cat se aduna mai multi indivizi la un loc, cu atat dispar mai multi factori individuali. prin urmare, o societate cu cat este mai mare cu atat ii dispare mai mult sentimentul moral, sentiment care se bazeaza pe starea de constiinta a fiecarui individ. orice individ, cand se afla in societate este inconstient mai mult decat atunci cand se afla pe cont propriu.
cu alte cuvinte, societatea romaneasca, mai mult decat altele, in aceasta perioada, este un vehicul extrem de prost. pe de alta parte, emigrarea este o solutie-surogat, influentand doar calitatea manifestarilor inconstiente si mai putin calitatea si cantitatea celor constiente, la fel, intrarea in politica romaneasca e fara efecte pozitive intrucat s-ar sui tot intr-un vehicul prost al inconstientului.
solutia este ca fiecare sa caute solutia. si daca cineva ajunge la concluzia ca Romania va progresa daca el va manca mai multe clatite, atunci este un plan bun. nu pt ca sunt bune clatitele, ci pentru ca a facut exercitiul de a-si pune pe masa propria responsabilitate.
teatru si lume.. « nu mai fugiti dupa bani…fugiti dupa fericire
2009, noiembrie 16 @ 10:29
[…] niste posturi oarecum pesimiste cu privire la statul prin Romanica. Unul la Cosmin cu privire la ceea ce scoate Romanica din tine si unul la subiectiv in legatura cu vizita celor de la TopGear (pentru necunoscatori este o […]
2009, noiembrie 16 @ 13:47
Cu un Antonescu subţirel şi lipsit de şanse reale, cu un Băsescu care înfloreşte doar în mijlocul unor conflicte ce usucă orice putinţă de progres al ţării sau cu un Geoană secondat de o camarilă de vanghelioni agramaţi şi bugetivori?
–
cu raul cel mai mic: mai bine un presedinte care totusi nu se pierde in conflicte si in rest sta pe loc decat camarilele sau improvizatiorii de ocazie
2009, noiembrie 18 @ 0:09
Voi incerca sa raspund la cele doua intrebari, asa cum sugera Adrian putin mai sus.
Prima intrebare – daca as sugera unui tanar sa intre in politica. In mod sigur nu, si asta pentru ca opinia mea este – in continuare – ca orice imbunatatire in Romania va veni din mediul economic. Business-urile vor fi inotdeauna cele care preseaza pentru anumite schimbari – si cred ca din acest punct de vedere mai exista speranta.
Intr-adevar mediul politic nu pare sa posede, undeva ascuns macar, in interiorul sau, valoare si consistenta, dar de la mediul politic pur si simplu am incetat sa mai astept pe termen scurt rezultate. E ca in zicala aceea „God help me to change the things that I can, to accept the things that I can’t change,…”. Ori mediul politic e unul din acele lucruri care intra in categoria „nu e ceva ce pot schimba”. Calea trebuie sa fie alta pentru o dezvoltare pozitiva a tarii.
Cu privire la cea de-a doua intrebare – raspunsul meu ar fi „depinde”. Si aceasta nu ar fi o strategie de evitare a raspunsului, ci din contra cred foarte mult ca dincolo de apartenenta la o societate/tara/comunitate europeana – suntem in mod primordial fiinte cu „un strop de divinitate” si complet diferite.
Prin urmare, problema principala a Romaniei nu vine din sistemul de invatamant, sau de la profesori ci – din noi insine. Valorile pozitive – sau lipsa lor este problema principala: superficialitatea in loc de responsabilitate, orientarea catre „mai mult” in loc de „mai bine”, orientarea catre „eu” in loc de „noi” – ori toate acestea sunt si valori aproape esentiale ale vestului.
Cred sincer ca Romania ar putea evolua in bine si daca oamenii studiaza aici – dar isi iau studiile in serios – si daca merg in afara. Poate mai lent, recunosc – dar Vestul nu e o solutie. Iata unde au ajuns ei: la criza financiara provocata, sau nu, neimportant. Ei au incercat sa obtina de la gaina cu oua de aur 10 oua intr-o zi, si acum gaina a decedat. 🙂 Deci, nici ca noi, nici ca ei – ne trebuie o a treia cale.
In concluzie, raspunsul la intrebare este „depinde” – depinde ce te face pe tine sa iti atingi potentialul, depinde de ce faci alegerea respectiva si depinde ce valori te conduc in viata.
Alegerile pe care le facem trebuie sa fie pentru a ne implini maximul de potential, pentru a fi „maximul eului” la care putem ajunge in viata aceasta si pentru a merge pe calea viselor proprii. Daca facem asta – oriunde in lume ne-am afla – am contribui in dezvoltarea fireasca a societatii – si la crearea de normal, frumos, bun, uman.
Acum ca sa raspund ce as alege eu, in mod clar alegerea este de a ramane in Romania – pentru ca dincolo ce au importat superficial, rau si deformat din vest structurile politice/administrative/de business in Romania, aici intalnesc foarte multi oameni cu adevarat „vii”. Asta nu prea am intalnit in calatoriile in vest…
Ori…cand tragi linie in fata mortii cred ca asta este important: „cum” si nu „ce” sau „cat”. Cum ai trait, cat de bine ti-ai valorificat „talantii”, daca ai fost un bun „samarinean”, daca ai fost Om.
Cred ca asa s-ar rezova multe.. 🙂