The King’s Teach

„Discursul regelui” e un film excepțional din multe puncte de vedere. Dincolo însă de poveste și interpretarea ei, m-am trezit la sfârșitul filmului luat prin surprindere de această dorință: să am și eu conducători pe care să-i admir. Aș fi vrut să nu-i mai admir tot timpul pe ai altora. Sau măcar instituții pe care să le respect, pe care să mi le pot da și să le pot da copiilor mei drept exemplu.

Nu știu dacă oamenii sau instituțiile astea (mai) există. Dar știu că n-ajung la mine. La mine ajunge în fiecare zi, deși mă feresc cât pot, o neîntreruptă cascadă de injurii, defăimări și contestări despre orice și oricine are neșansa unei traiectorii publice. Încep să-mi pierd capacitatea de a respecta și admira oameni pe care nu-i cunosc direct. Sunt „educat“ pe toate canalele să suspectez, să detest, să urăsc și să condamn.

Filmul m-a scuturat. Am văzut „Discursul regelui” nu doar ca pe un exercițiu istoric sau cinematografic, ci și ca pe un exercițiu de admirație. Mi-a făcut bine să pot admira, aprecia, respecta. M-am bucurat să pot face o plecăciune imaginară în fața cuiva care mă inspiră să fiu mai bun. A fost ca și cum aș fi respirat din nou aer curat.

Păcat că aerul curat vine aproape numai de afară. Cred că avem mult de pierdut, dacă ne distrugem putința de a-i admira deschis măcar pe unii dintre oamenii care ne reprezintă. Ne vom plasa singuri în afara lumii pe care ne-o dorim. Cea mai recentă ilustrare a acestui pericol e aniversarea a 135 de ani de la nașterea lui Brâncuși, pe 19 februarie. N-am aflat de ea nici de la Ministerul Culturii, nici de la cel al Turismului, nici de la vreo televiziune din România. Aproape toți am aflat de ea de la Google, care și-a restilizat logo-ul din opere ale lui Brâncuși, în onoarea geniului său. Am pierdut o foarte bună ocazie de a nu tăcea.

Asta și pentru că cel mai des nu tăcem când e de criticat. Faptul că știm mereu cine face rău nu ne ajută însă cu mare lucru. Ar trebui să știm și cine face bine. Și mai ales cum. Atâta vreme cât nu putem da un nume și un chip binelui, orice drum înspre mai bine e imposibil. Binele, doar în stadiul de concept, e steril. Capătă viață doar prin oameni.

Am zapat de curând peste o emisiune, la o televiziune de știri, care avea supratitlul: Cine ucide binele în România?.
N-am stat nicio secundă pe ea, pentru că răspunsul mi-era foarte limpede: chiar emisiunea în cauză. Aș fi stat dacă mi-ar fi spus cine-l naște, cine-l crește, cine-l apără și cine-l împarte cu alții. Asta m-ar fi ajutat. Să știu doar cine-l ucide mă omoară încet și sigur.

Se vehiculează zilele astea debarcarea lui Emil Boc din fruntea guvernului. E prima dată când am auzit câteva voci, credibile, dar firave, care să evoce public și calități ale lui. Că e onest, necorupt, bine intenționat și de bună-credință. Că e consecvent și are spirit de sacrificiu: și-a pus toți bugetarii în cap, făcând ce a crezut că e mai bine pentru România. Toate, calități foarte rare în spectrul politic românesc. Calitățile nu-i anulează neajunsurile, dar nici reciproca n-ar trebui să fie valabilă. Abia acum, că e pe picior de plecare, câțiva sunt dispuși să-i recunoască și laturile bune. Trist, adevărat și tardiv.

La noi, puțini oameni publici au șanse mici să fie buni, pentru că sunt prea puțini dispuși să-i vadă așa. La fel se întâmplă cu ideile sau proiectele. Ele cresc greu în România, pentru că nu prea le hrănește nimeni cu încredere și sprijin. Primesc la rădăcină, din secunda în care sunt rostite, mai ales cinism și indiferență.

E unul dintre motivele pentru care Brâncuși și alții ca el au ales să-și încerce ideile în altă parte. Ca să le dea o șansă între oameni care n-au pierdut exercițiul admirației. Nici după 135 de ani. Acolo, mai binele se hrănește din bine. Aici, oscilăm neproductiv între îngeri și demoni. Deși oamenii de lângă noi nu sunt nici una, nici alta. Eu am învățat din discursul regelui că fiecare e ce vede în ceilalți.
(Articol apărut în numărul din 22 februarie al Revistei 22)